# Oraș vandalizat – 3 întrebări, alte 4 puncte de vedere: Oana Chirilă, Adina Popescu, Radu Șoimulescu, Sibi Bogdan Teodorescu

OANA CHIRILĂ (foto sus)
Are 26 de ani, este arhitect cu studii în România și Italia, și doctorand în Științe Politice la Universitatea de Vest din Timișoara. La numai 23 ani, Oana a inițiat unul dintre proiectele civice cu impact la nivel național în sectorul salvării patrimoniului cultural: HerculaneProject. Oana a participat în cadrul multor conferințe și prezentări la nivel național ce au avut ca temă patrimoniul cultural, dezvoltarea urbană sustenabilă și a susținut prezentări despre importanța educației nonformale, cat și despre cooperare intersectorială în cadrul unor evenimente la nivel european. Totodată, a participat la consultări cu privire la elaborarea Codului Patrimoniului și a susținut propuneri de modificare legislativă în domeniu. În iarna anului 2019 a câștigat Premiul Gardienii Patrimoniului, în cadrul Galei Cariere 2019, prin vot popular, iar proiectele coordonate alături de echipa sa au câștigat o serie de premii la nivel regional și național.

1. Ce consideri ca fiind vandalism?
Orice intervenție menită să distrugă, făcută cu intenție. Nu pot să nu mă gândesc la toate “intervențiile” ce au distrus multe clădiri de patrimoniu sau la intențiile de a fura din interiorul acestora. Ca arhitect, dar cred că mai ales ca ong-ist, m-am confruntat în ultimii ani cu astfel de probleme la Herculane. Nu de puține ori am intrat în Baia Neptun, monument de interes național și am găsit uși sparte, ornamente furate sau chiar părți ale fântânii de majolică furate. Mai mult, într-o zi am prins pe cineva cu dalta încercând să ia un suvenir acasă.
Pentru mine aceste acte de vandalism sunt de neacceptat, căci produc efecte pe care din păcate de multe ori nu le mai putem repara.

2. Ce poate fi luat drept intervenție artistică?
Din punctul meu de vedere o intervenție artistică este o intervenție ce poate pune în valoare un obiect, un peisaj urban sau cultural. Aceasta poate crea punți de legătură între artă și patrimoniu, între comunitate și oraș. O astfel de intervenție va pune mereu în valoare obiectul sau obiectele de care este conectat și va conduce către redefinirea felului în care  spațiile sunt utilizate, dar și a felului în care comunitatea înțelege și utilizează aceste spații.

3. Ce crezi ca s-ar putea face pentru a proteja clădirile (istorice)?
Soluțiile sunt multe și diverse, implicând atât actori legislativi, instituționali, cât și organizații non guvernamentale. Cred că în primul rând este nevoie de integrare la nivel legislativ și este nevoie ca patrimoniul cultural să devină prioritar la nivel național. Pentru asta este nevoie de cooperare între actorii menționați mai sus.
Foarte multe clădiri istorice duc o luptă nu numai împotriva factorilor antropici ce conduc către degradarea acestora, ci și cu factori precum situații juridice incerte, lipsa de integrare în cadrul legislativ, cât și un lung șir de intervenții neconforme.

În al doilea rând, cred că e importantă crearea de programe coerente de salvare a patrimoniului cultural, cât și de susținere și sprijinire a celor care o fac. Proprietarii de monumente au nevoie de consultanță și sprijin în vederea accesării de fonduri, a contractării unor echipe specializate în vederea restaurării acestora. Totodată, organizațiile nonguvernamentale ce au ca obiect salvarea patrimoniului au nevoie de susținere, iar în această privință mă bucură să văd că există susținere din partea societății civile și a diverșilor actori privați. Nu mereu este suficient, de aceea sprijinul legislativ și executiv este esențial. Legislația este astăzi puțin rigidă, din punctul meu de vedere. Da, monumentele istorice trebuie protejate și restaurate cu respect pentru caracterul cultural și istoric al acestora, luând în considerare nevoile comunității, cât și standardele europene de dezvoltare sustenabilă. Nu vom putea salva toate monumentele din țară, iar acesta este un adevăr crud pe care trebuie să îl acceptăm. Putem însă să încercăm să ne adaptăm mai mult și să privim mai mult către noi forme de utilizare și transformare a acestora într-o manieră cât mai sustenabilă.

Nu în ultimul rând cred că dacă continuăm să facem pentru patrimoniu ceea ce deja am început mulți dintre noi - organizații, antreprenori, organizații profesionale, dar și diverse instituții - cred că vom face mulți pași esențiali către acea integrare atât de necesară.

ADINA POPESCU
Adina Popescu scrie săptămînal în Dilema veche. A publicat cărți atît pentru adulți cît și pentru copii precum „Povestiri de pe Calea Moșilor” sau trilogia fantastică „O istorie secretă a Țării Vampirilor”. Face filme documentare.

1. Ce consideri ca fiind vandalism?
Teoretic, vandalismul înseamnă distrugerea cu bună știință a unor bunuri publice/ opere de artă, însă presupun că vandalismul poate îmbrăca diferite forme. Demolarea de către comuniști a bisericilor, a unor case, monumente, ștergerea de pe harta orașelor a unor cartiere întregi, cu tot cu reperele lor culturale, ca să poate să facă loc noilor blocuri socialiste pentru „oamenii muncii” poate fi considerată o formă de vandalism? Apoi, după 1990, nepăsarea autorităților față de nenumărate clădiri de patrimoniu care s-au distrus de la sine poate fi considerată o formă de vandalism? Stațiunea Herculane este o stațiune „vandalizată”? Și exemplele pot continua.
M-am născut în București, am fost, ca mulți alții, un martor al mai multor etape de evoluție/ involuție a orașului, în ultimii 30 de ani – de la Bucureștiul „sistematizat” al anilor 80, Bucureștiul „reconstrucției” care mirosea a moloz și tencuială proaspătă, la Bucureștiul gri, apoi kitsch al anilor 90 și în fine la Bucureștiul haotic de astăzi. Mi-e greu să-mi imaginez cu arăta, de pildă, Bucureștiul interbelic, cel de acum o sută de ani. Dacă mergi în Franța, Germania etc. poți vedea orășele intacte de acum sute de ani, exact așa cum au fost. Așadar nu pot da un singur exemplu, un exemplu concret legat de București pentru că aici au existat valuri repetate de distrugere și „remodelare”.

2. Ce poate fi luat drept intervenție artistică?
Mă gîndesc la cazul statuii lui Mihai Eminescu din Galați care în primul rînd mi se pare amuzant. Mîna muzei lui Eminescu (statuie realizată în 1911 de Frederic Storck) a fost furată de 20 de ori din 1998 încoace, autorul/ autorii sînt încă necunoscuți, în ciuda eforturilor autorităților de a-i prinde. Așadar, mai este acesta un caz de vandalism sau poate fi considerat deja un performance?
Aproape orice intervenție asupra clădirilor comuniste din cartierele-dormitor mi se pare artistică, orice perete de aici poate căpăta viață și personalitate printr-un graffiti, să zicem. La fel și în cazul vagoanelor vechi de metrou. Un perete desenat al sălii de sport al unei școlii construite în anii 70-80 (toate semănau cu niște mici pușcării) poate schimba starea de spirit a copiilor care învață acolo. Am o reținere, însă, în privința intervențiilor de orice fel asupra clădirilor istorice și mai ales în privința încercărilor (de cele mai multe ori nereușite) de fi încadrate într-un spațiu urban modern. Aici e nevoie mai degrabă de specialiști, nu de artiști.

3. Ce crezi ca s-ar putea face pentru a proteja clădirile (istorice)?
Nu e domeniul meu, dar presupun că totul pleacă de la lege, nu-i așa? Apoi de la interesul autorităților de a face ceva – atragere de fonduri (pentru restaurare), în primul rînd și am văzut că se poate în orașe precum Oradea, Cluj Napoca, Alba Iulia. Am avut un șoc cînd am fost, acum cîțiva ani, pentru prima oară la Brăila – în centru, o clădire din trei era de patrimoniu, lăsată în paragină. Brăila ar putea fi un orășel turistic fermecător. Nu cred că ne permitem să pierdem ceea ce avem, pentru că nu sîntem, totuși, o țară plină de castele medievale. Dincolo de clădirile istorice, cred că ar fi interesantă și o încercare coerentă de punere în valoare a fostelor complexe industriale construite între anii 1960-1990, unele sînt de-a dreptul SF. Și aici e vorba de o istorie (recentă) pe care o putem recupera, în loc să rămînă a nimănui.       

RADU ȘOIMULESCU
Lucrez în publicitate de peste 17 ani. Îmi iubesc orașul în care trăiesc.

1. Ce consideri ca fiind vandalism?
Ne referim la un loc ca fiind vandalizat când putem pune degetul ușor pe o distrugere, pe o stricăciune imediată. Din nefericire, dacă ne uităm atent la București, la cadrul la care ne raportăm, rareori găsim locuri largi, străzi întregi sau zone mari, îngrijite și armonioase. Din cauza asta, distrugerile punctuale care în alte orașe ar părea monstruoase sau complet nelalocul lor, aici sunt trecute cu vederea și intră în zona gri de neglijență, de nepricepere, de accident sau chiar pot fi trecute în dreptul intențiilor bune cu reușită proastă.

2. Ce poate fi luat drept intervenție artistică?
Cred că întrebarea corectă ar fi aici: Sunt forme de artă despre care putem spune că ne-ar încurca când "stau pe stradă"? Da sunt. Așa cum există și muzică respectabilă pe care nu vrei să o asculți la megafon într-o piață publică, pentru că se digeră greu sau pentru că e agansantă.

3. Ce crezi ca s-ar putea face pentru a proteja clădirile (istorice)?
Cred că dacă reușim să ne punem întrebări mai concrete o să ne fie mai ușor.
Adică:
Cum îi motivăm pe proprietarii lor să își conserve și să renoveze clădirile astea complicate, în ciuda unui cost mai mare de renovare și de întreținere?
Cum arată o "bună practică" în întreținerea unui imobil care are peste 70 - 80 ani?
Cum facem ca cei care cumpără casele vechi să le aprecieze pentru ceea ce sunt și să își dorească să trăiască în ele fără le strice fasonul?
Cum facem ca preocuparea asta de cum arată orașul, casele, clădirile sa depaseasca zona asta de gust, de frumos facultativ pe care o au câțiva arhitecti și să se înțeleagă că e, de fapt, o formă de investiție în oraș? Că, de fapt, orașele astea cu "ceva al lor" sunt  "orașele frumoase" pe străzile cărora vrem să ne plimbăm?

SIBI BOGDAN TEODORESCU
A absolvit Unviversitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca și un Master în arte vizuale la Universitatea Națională de Arte din București. Este artist vizual, activ în mai multe medii artistice precum pictura, fotografia, instalația sau obiectul. Este profesor de educație vizuală din 2006 și predă la Colegiul Național „Sf. Sava” și Liceul de Arte plastcice „N. Tonitza” din București. De anul acesta ține un curs de educație vizuală și la Fundația „Calea Victoriei”.

Limita actuală dintre gestul artistic și vandalism s-a subțiat în aceeași măsură în care s-au înmulțit tag-urile și desenele pe pereți, și orice altă intervenție stradală. În mod curios, acțiunile cu aspect artistic de pe stradă ascund și pun în evidență în același timp monumente sau locuri pe care altfel nu le-am observa. Fenomenul e similar cu atunci cînd găsim în locul unei case istorice o ruină: o vedem cînd nu mai e mare lucru de văzut. Nu înțeleg vandalismul ca pe ceva total opus artei, ci mai degrabă un efect particular, necesar în anumite situații. Orice deblocaj, cultural sau social, își atinge prin violență mai bine scopul, chiar dacă și spiritul diplomatic sau strategiile de lungă durată pot produce și ele schimbări notabile. În mic, o mîzgălitură pe o statuie poate fi considerat un act de vandalism, dar de la distanță, cumulat cu alte acte similare poate deveni reflexul unei atitudini de frondă, motivată de pildă de inegalitățile sociale. Ea poate merge și în direcția în care să fie înțeleasă ca un eșec al sistemului de educație sau al bunului mers al societății în general. Cînd oamenii împărtășesc puține idealuri comune, atunci e un semnal că ceva nu merge foarte bine. Pe de altă parte, dacă aceste acte se înmulțesc prea tare, riscă să-și piardă efectul tăios pe care l-ar avea atunci cînd e izolat, ca într-un cadru totalitar. Așadar, poziția mea față de ceea ce pare de la distanță la fel, un vandalism uniform, se împarte între acceptare și scepticism. Personal, prefer orașele curate, organizate mai degrabă rațional, chiar dacă am o atracție specială și pentru cele care s-au format prin aglutinări și modificări radicale puțin coerente, dar nu resping nici intervențiile celor care vor să spună ceva cu vocea pe care le-o dă strada. Pînă la urmă, e vorba de comunicare.

În București, fenomenul e un pic scăpat de sub control și de aceea pare mai puțin eficient dacă privim la nivelul intențiilor pe care le-au avut autorii. Multe dintre desenele de pe stradă sînt executate gratuit, fără țintă. Altele, reprezintă proiecte foarte atent elaborate, destinate înfrumusețării orașului și îmblînzirii urmelor pe care le lasă grafferii pe ziduri. Deseori, îmi plac și mai puțin decît vandalismele naive ale tinerilor care descoperă cum se pot juca cu spray-ul și autoritățile.

Dacă multe dintre lucrările stradale sînt greu de catalogat ca vandalism sau artă adevărată, desenele de pe casa lui Ion Mincu de pe strada Pictor Athur Verona 19 nu mai ridică nicio urmă de îndoială și ar trebui pedepsite ca atare. Ion Mincu este un simbol al orașului și, dintr-o anumită perspectivă, a dezvoltării generale în timpul său a României (Țărilor Române). Sînt convins că nu reprezintă un protest lucid, ci numai un accident inconștient, un reflex necondiționat față de orice e diferit sau ar pune în dificultate o stare medie și confuză în care se pierd repere de tot felul.  

Proiect susținut de Atelierul de Grafică – București.
PR Petra Torsan
Coordonator/ stre-curator Ciprian N. Isac – GraphicFront.ro

Mulțumiri Dragoș Dogaru – Inițiator și coordonator București: Modernism Art Deco

Aici puteți urmări toate articolele pe aceasă temă: #OrașVandalizat
Comentarii Face Book aici.