"2020 a fost un an în care am tulburat apele, am răscolit adâncurile". Anca Coller @ Guild Report 2021

Sunt multe direcții pe care putem analiza acest an special, dar dacă însumez toată experiența, pot spune că a fost un an în care am gândit multe începuturi și am făcut multe bilanțuri. Nu am finalizat ceva măreț, dar am plantat semințele pentru proiecte viitoare, am imaginat ambiente simplificate, am intuit pericole ascunse sub ochii noștri.
Pentru mine 2020 a fost un an în care am tulburat apele. Am avut timp la dispoziție să mă deconectez de la ritmul rutinei cotidiene și să reconsider ”obișnuitul”. Apele interioare erau inerte în iureșul și goana zilnică în care făceam lucruri urgente dar nu neapărat importante. Aparent totul era liniștit, peisajul era frumos, dar apele se împuțeau acolo, pe nesimțite, căci nu găseam timp să arunc o piatră, să lovesc cu un băț, să răscolesc măcar puțin adâncurile. Ori anul trecut am primit timp să-mi întâlnesc demonii, am scos hoiturile de pe fundul apei, am curățat mâlul, am găsit mici comori îngropate (cu valoare strict personală, desigur).

Și când descoperi, nud, echilibrul precar între pragmatism și libertate, le separi mai tare prin zece prăpăstii. Asta îți dă satisfacție. Poți privi societatea care validează prin puterea financiară, premii, recunoaștere, bunăstare, dar validarea importantă e aceea când te poți retrage în sine, când te poți privi în oglindă cu toate faptele tale, când poți să oferi speranță și optimism celorlalți.

Pentru un artist izolarea e un exercițiu recurent, deci cumva mi-a venit mănușă. Desigur contextul era unul neplăcut... dar ignorând gravitatea fenomenului, izolarea am savurat-o. Nu mai stai în trafic, nu mai alergi contratimp, nu mai tragi de copii să ajungă la timp la școală, te refugiezi în universul mic, esti mai conectat la realitatea celor apropiați dar mai ales la realitatea ta interioară. Ajungi mult mai ușor să faci ce te împlinește.
Pe plan artistic direcția personală a fost către mic, către vulnerabil, către efemer. Am căutat gesturi simple, întoarcerea la joc dar cu responsabilitate, lucrul cu obiecte care au deja istorie personală, reconectarea la o anumită inocență...

Lucrez la două proiecte care se întâlnesc cumva. În primul realizez ”canope”- pentru mine sunt obiecte care conțin memoria unui suflet posibil. În paralel fac o ”galerie de portrete”, deci iarăși tema memoriei. Încerc să văd cât suflet-timp poți păstra incastrat într-un obiect. Încerc să văd cum faci o particularitate să devină perenă sau universală; cât de puțin îți trebuie ca să surprinzi o esență?; cum banalizează sau nu explicația?; ce e prețios?; ce e prea mult sau inutil? E o încercare de descompunere a mecanismului memoriei, de înțelegere a permanenței, a remanenței. Ce ne amintim cu adevărat dintr-un chip, dintr-o experiență... Canopele sunt conținători, portretele sunt conținători, sunt lucrurile care au rezistat timpului și memoriei, dar au acum propria viață. Atelierul l-am transformat într-o peșteră a comorilor bucurându-mă de acea abundență de obiecte, texturi, lucruri aparent prețioase adunate care încep să invadeze spațiul. Relația cu obiectele creează dependență, nu mai ai pe unde să mergi, îți creezi permanent mici spații în care să lucrezi care sunt acaparate rapid. Și știi, știi bine că în peștera comorilor mori singur închis, rămâne nedescoperită mult timp și în final se prăbușește. Dar fascinația te ține acolo. Și adesea există o frică mai mare față de interior decât cea de exterior.
Dar, ca o decizie finală, am ajuns la concluzia că în 2021 am nevoie de un purificator de aer. Aștept o mașinărie pentru dilatarea timpului. Mă găsiți în peșteră.