8 Arhitecți și câteva vorbe despre anul trecut. Prolificul 2019.
Anul 2019 va fi întotdeauna acel an înainte de 2020. Un fel de 1913 înainte de 1914, un fel de 1937 înainte de 1938, precum 1988 înainte de 1989. Dintr-o dată avem un alt reper în timeline-ul vieții noastre. Unul dintre acele repere care se alcătuiește fără voia noastră și mai ales fără aportul nostru. Dacă la unele minore ni se pare că am contribuit în vreun fel, la acesta absența noastră e evidentă. Două mii douăzeci, în plină zămislire diabolică, devine reper sub ochii noștri iar noi nu putem face nimic. Statul în casă și spălatul pe mâini par să fie cele mai savante indicații. Probabil pe cât de primitive, pe atât de funcționale.
Două mii douăzeci va fi anul în care… am terminat liceul, m-am căsătorit, mi s-a născut copilul, anul în care fiul meu era în clasa întâia, anul în care terminasem școala, anul în care abia mă angajasem, anul în care începusem proiectul cutare și așa mai departe. Deja am început (și așa va rămâne) să inserăm în ce spunem: înainte de pandemie și nu știu când vom începe să spunem: după pandemie.
Montând textele de mai jos zâmbesc amar, cineva scria în 10 martie: Anul 2019 a fost plin și am lucrat până în ultima clipă, dar finalul a fost absolut triumfal, o dată cu sosirea pe lume a fiului meu. Motiv pentru care în 2020 îmi voi trage puțin sufletul. Marele proiect abia acum începe. Da, ne tragem sufletul, ni se vindecă bătăturile de la picioare, facem ordine în cotloane și în cămări, ne uităm întrebători la rucsaci, valize, biciclete… Microporosul și goretexul își pierd proprietățile și mai ales sensul. Vazelina își pierde logica, dinamica abia poate fi imaginată, după cum zicea un prieten într-o carte.
În fine... ne tragem sufletul. Nu-mi dau seama înspre ce ni-l tragem, dar o facem.
Aceste articole stau sub tagul #GUILDREPORT – O intenție GraphicFront pentru cunoaștere reciprocă și consolidare a breslelor.
IOANA NANIȘ (foto sus)
În cazul meu, experiența de arhitect este în curs de formare, însă printre activitățile conexe desfășurate în 2019 se numără cele derulate împreună cu I’MUAU, grup în care am fost coordonatoare și participarea la DIPLOMA.
De trei ani încoace, grupul I’M UAU, inițiat de Justin Baroncea aduce un satelit al evenimentului Street Delivery în legătură cu Universitatea de Arhitectură și Urbanism ´Ion Mincu´. În 2019, ne-am bucurat ca pentru un weekend să vedem spațiul străzii Edgar Quinet ocupat nu de mașini ci de ateliere, jocuri, artă murală, muzică și poezie, sub tema generala a festivalului - Poezia e în strada!. Până atunci am pregătit o serie de evenimente, denumite ‘Chei de lectură’, care și-au propus să aducă împreună parteneri locali și studenți sau tineri absolvenți care să dezvolte workshopuri de creație în cadrul festivalului.
Dacă în iunie s-a desfășurat evenimentul Atelierele Street Delivery Quinet, atunci proiectul de diplomă, la care am lucrat în paralel, a luat forma finală în iulie iar în octombrie a fost prezentat în cadrul Festivalului DIPLOMA. Era vorba despre o extindere, un muzeu lapidariu care urmărea valorificarea materialului litic aflat în custodia Institutului de Arheologie ‘Vasile Pârvan’. În context urban reprezenta un nou reper adus traseului cultural desfășurat pe Calea Victoriei, legat de aceasta prin parcul Nicolae Iorga. În toată perioada a fost esențial efortul echipei formate până atunci.
Tot cu I’MUAU + Almalux Lighting de data aceasta, în cadrul workshopului de reciclare creativă a prins viață personajul ‘Ricci’, lampa licurici, prezentă la finalul verii în expoziția Co_MIX de la Modul Cărturești, împreună cu o trotinetă, niște iepuri negri, un alpinist, un șobolan, doi câini și-o barcă.
ANASTASIA DAVID LIMONA
Anul 2019 a fost un melanj frumos colorat de experiențe și sentimente care au pus bazele unui nou episod din viața profesională și cea personală. A trecut repede, dar a reușit să aducă numeroase satisfacții și împliniri care m-au ajutat să îmi validez poziția de profesionist în domeniu. Ocaziile de a lucra la proiecte mici ca anvergură, dar atente la detalii și complexe în poveste, alături de oameni talentați din diverse domenii, au reușit să îndeplinească o serie de dorințe născute încă din timpul facultății. Finalizate în 2018 și culegătoare de lauri în 2019, menționez Modul Cărturești (librăria de la parterul facultății de arhitectură Ion Mincu) și Casa Memorială „Anton Pann” (câștigătoare a premiului secțiunii „Arhitectura spațiului interior/ amenajări expoziții, standuri și scenografie” în cadrul Anualei de Arhitectură București 2019 și cel al secțiunii „Arhitectură – Arhitectură de interior” din cadrul Romanian Design Week), proiecte realizate cu minunata echipă Zeppelin, din care am făcut parte timp de 8 ani.
Un alt proiect important, mai ales pentru suflet, a fost expoziția Eli Lotar (1905-1969), găzduită de Muzeul Colecțiilor de Artă. Prin acesta, am avut ocazia de a lucra cu două curatoare de la Centre Pompidou și Jeu de Paume și cu oameni minunați de la Muzeul Național al Literaturii Române. Extraordinară experiență pentru o tânără arhitectă care visează să devină și curator!
Uitându-mă în urmă, realizez că anul în care am împlinit 30 de ani a fost unul bun și aștept cu nerăbdare să descopăr ce mă așteaptă în continuare.
DOROTHEE HASNAS - arhitect & manager cultural. Scrie la Zeppelin.
Pentru mine anul trecut (2019) a început tiptil, cu pregatiri pentru traditionalele aplicații pentru finanțarea unor proiecte culturale la Administraţia Fondului Cultural Naţional și Ordinul Arhitectilor în februarie. Altfel nu prea mai are cum sa se tina cultura românească zilele astea, cu tăieri de buget ca-n codrul secular.
Lucrurile au curs apoi lin către aprilie, când împreuna cu echipa Arhivei de Imagine a Muzeului Naţional al Ţăranului Român am construit campania de promovare a platformei Retelele Privirii. Arhiva e ca o femeie misterioasă, plină de povești pe care merită să-ți iei răgazul să le descoperi pe îndelete, ca fotografiile lui Aurel Bau(c)h, înregistrări audio cu istorii urbane sau oracolele anilor ‘90.
În iunie, Arhiva a trecut prin grădina casei Mincu OAR și a lăsat aici colecția ei de 6 valize, fiecare cu alta temă: valiza cu catrafuse, cu fotografii, cea a copilăriei, cea de la șosea, valiza cu iubiri, cea cu arbore genealogic din 1906 până astăzi.
Tot în iunie au avut loc zilele Street Delivery cu tema “Poezia e în stradă!”. Pe strada Verona, de la bulevardul Magheru și până la Grădina Icoanei, se oprește pentru 3 zile traficul și locul mașinilor e luat de proiecte care propun îmbunătățiri ale vieții urbane; se dansează pe stradă, copiii participă la diverse ateliere. Street Delivery, organizat de Fundația Cărturești împreuna cu Ordinul Arhitecților din România, pentru care particip în calitate de curator, a început în 2005 la București și s-a extins între timp în zece orașe.
Apoi a venit vremea călătoriilor: în iulie am mers cu alți arhitecți către nord: în Karelia, de ambele părți ale graniței ruso-finlandeze, în Rusia, în insulele Solovki, la mănăstirea figurată pe bancnota de 500 de ruble unde a fost gulagul despre care scria Soljenitin, în Murmansk, unde atârni harta în cui, cu întoarcere prin Norvegia și Finlanda. În august am sărbătorit cu alți arhitecți jubileul Bauhaus la Berlin și Dessau, studiind soluții de conservare și restaurare a patrimoniului modernist.
După un an de pregătiri și câștigând finanțările din aplicațiile primăverii, am deschis în octombrie expoziția Uranus ACUM la MNAC, chiar pe locul pe care se aflau odată Arsenalul, mănăstirea Mihai Vodă, stadionul Republicii și renumitul cartier cu străzi în pantă, înlocuite azi de casa Poporului, de Catedrală și de maidanul de după ziduri. Împreuna cu Ștefan Ghenciulescu (Zeppelin), Ilinca Păun Constantinescu (Ideilagram) și cu o minunată echipa interdisciplinara am adunat poveștile oamenilor locului, am construit o machetă în care se suprapun toate timpurile cartierului, (aflată acum la Muzeul Facultății de Arhitectură), am amplasat instalații exterioare care redau exact parti din 3 case, pe locul pe care se aflau acestea inițial.
E deja februarie și o luăm de la capăt. Scrisul, finanțările, socotitul bugetelor, graba și presiunea care omoară din timpul și energia pentru idei.
OANA SIMIONESCU
2019 a fost un an care a avut o curbă de învățare abruptă pentru mine, dar pe care cel mai probabil nu îl voi ține minte peste ani și ani, pentru că a fost mai degrabă un an de tranziție: De la coordonator de bienală, la trezorier la Național --- a fost genul acela de tranziție grea, în care dai mai departe un proiect în care ai investit imens, pentru a începe unul nou - care îți dă posibilitatea să îți servești comunitatea și mai bine. Greu, greu, dar, wow, ce push am primit de aici! Lecția 1 credeam că o știu, dar tocmai de asta nu a fost deloc simplă: a fost despre oameni și despre faptul că e mult mai sănătos să îi întâmpini fără așteptări, ci cu o doză bună de curiozitate. Lecția 2, pe care o iubesc, e compusă dintr-un singur cuvânt: detașare! Misiunea pe care trebuia să o primesc ca trezorier al Ordinului părea una ce mi se potrivea mănușă - să restructurez modul în care organizația finanțează proiecte culturale. Ei bine, încă mă ocup cu emoție și spor, de restructurarea întregii strategii financiare a organizației și nu numai - nu aș fi putut învăța atâtea lucruri din afara profesiei mele în atât de puțin timp fără să învăț să mă detașez. Mi-a fost des teamă că voi claca. Dar nu am clacat, am înflorit! Iar asta a fost Lecția 3: limitele noastre, sunt uneori granițe imaginare.
De la vizionar în propriul imaginar, la actor relevant în construcția unui program educațional --- după ce am studiat și povestit ani de zile cu parteneri din euroregiune despre conexiunea dintre educația și practica de arhitectură, și despre cum aceasta ar putea fi reformată, în 2019 ne-am luat inima în dinți și am aplicat la un grant pentru a FACE lucruri. Spre surpriza noastră, proiectul a fost foarte apreciat, iar acum ne aflăm la începutul unui proiect european care și-a asumat să fie inovativ în a desena un program educațional colaborativ pentru viitori arhitecți. De atunci, observ bucuroasă cum deja s-au schimbat multe lucruri în bine la facultate. Lecția 4: câteodată e nevoie doar de un mic motiv pentru a pune în mișcare lucruri și oameni ce se aflau de mult în așteptare.
De la arhitect, la investitor, înapoi la arhitect, apoi din nou investitor --- asta e o roată care nu s-a oprit încă, și pe care probabil o voi tot învârti în următorii ani, cu bucurie și curiozitate. Am ambele roluri în FOR (proiectul meu de suflet) și în FABER (celălat proiect de suflet). Ambele sunt strategii și ecosisteme la care am construit cu atenție mulți ani - proiecte vizionare, nebunești aproape, care ne vor testa capacitățile din toate punctele de vedere în următoarea perioadă. Lecția 5 e despre echilibru: între viziune și realitate există mereu un prețios echilbru ce trebuie căutat și recalibrat necontenit.
Pe scurt și pe termen lung: lucrurile bune se fac în echipe bune, iar asta e în același timp greu și minunat!
Pe Oana o mai puteți găsi și aici (video)
Anul 2019 a fost cu multe suișuri și coborâșuri, dar un an care rămâne pentru mine cu două proiecte culturale foarte frumoase.
Primul a demarat de fapt la sfârșitul lui 2018 și a fost inițiat de Arhiva de Imagine a Muzeul Țăranului Român. Proiectul s-a numit Rețelele Privirii. La fotograf și a constat în realizarea unei serii de 36 de cutii interactive inspirate de fotografiile vechi ale Arhivei de Imagine MȚR. Fiecare cutie conține mici compartimente în care poți descoperi obiecte contemporane ce pot fi folosite în viața de azi și care sunt inspirate de poveștile a 4 comunități culturale din spațiul României: aromânii, românii, sașii și ungurii. Prin îmbinarea designului contemporan și a legendelor, o parte din vechile obiceiuri ale acestor comunități sunt duse mai departe.
A fost minunat să răsfoim arhiva muzeului unde am descoperit fotografii de studio de început de secol XX ale acestor 4 comunități. Fiecare dintre cei fotografiați își alegeau cu atenție îmbrăcămintea și accesoriile cu care voiau să fie văzuți și amintiți, alese în special pentru semnificația lor. Proiectul a fost expus la Goethe Institut în cadrul unei expoziții cu multă savoare.
M-am bucurat foarte mult să fac parte dintr-o echipă interdisciplinară împreună cu antropologii Ioana Popescu și Iris Șerban, designerii Andreea Machidon, Ana Marchetanu și Veronica Olariu și cu echipa de meșteri formată din Ionuț Petcu, Maria Puică și Gheorghe Gegiu.
Al doilea proiect ține de patrimoniul construit al Bucureștiului modernist. A fost inițiat de Fundația Pro Patrimonio și se numește Texturi uitate: Bucureștiul interbelic. Rezultatul este un ghid-rețetar care aduce în discuție tencuielile de fațadă realizate în perioada interbelică în București. Acesta prezintă o clasificare generală a texturilor decorative ale vremii, cu modurile lor specifice de preparare și aplicare și este menit să vină în sprijinul celor implicați în procesele de întreținere, reparare, conservare sau restaurare a unei clădiri interbelice de patrimoniu.
Și în acest caz am făcut parte dintr-o echipă interdisciplinară alături de care am inventariat fotografic texturi de fațadă, am cercetat cărți de specialitate interbelice, am făcut analize de laborator pentru câteva mostre de tencuieli „culese” din București și am testat tehnicile istorice de aplicare. O cercetare care merită câțiva ani buni, a fost concentrată în doar câteva luni (a primit o finanțare AFCN cu deadline fix). A fost un proces lung și întortocheat, cu multe căutări, întoarceri din drum și întrebări la care nu am aflat răspuns, dar și cu mici victorii care au făcut totul posibil. Domeniul este vast și ar fi foarte multe de descoperit mai departe. Nici nu bănuiam acest lucru când am demarat proiectul; totul a pornit de la curiozitatea față de frumusețea și diversitatea texturilor interbelice bucureștene. Astfel, acest ghid se dorește a fi un prim pas în conștientizarea valorii tencuielilor de fațadă ca parte a patrimoniului modernist care este din ce în ce mai fragil în contextul transformărilor urbanistice și arhitecturale de azi. Ghidul poate fi răsfoit pe site-ul fundației.
OLIVIA SAFER
În ultimii câțiva ani, am decis să renunț la micile proiecte paralele, care mă animau, dar îmi ocupau foarte mult timp, și să mă dedic exclusiv celor de serviciu. Știu, sună plicitisitor, ca un efort de wax-on/wax-off arhitectural, în urma căruia am obținut totuși satisfacții multiple. Mi-am șlefuit și exersat skill-urile de project management, și chiar și de business management, am experimentat cu materiale noi, am mers mult pe șantiere, și am mâncat efectiv meserie pe pâine.
Pe scurt, am lucrat mult în restaurarea clădirilor rezidențiale, iar în 2019, revista Image Interiors din Irlanda, mi-a publicat un proiect de suflet, care a durat aproape trei ani. Este vorba de o casă de la 1830 în stil georgian, aflată într-o zonă protejată din Dublin, pe care am readus-o la viață pastrând aproape intergral elementele și finisajele originale. Am reabilitat-o cu tencuieli din var și plută, am restaurat cu sfințenie ciurciuvelele ferestrelor și sticla turnată, și am configurat casa în așa fel încât să se preteze exigențelor locuirii din ziua de azi, dar păstrând partiul original
În paralel cu restaurările, am terminat o fermă eficientă termic, integrată în peisajul rural montan, un exerițiu dificil și subtil; tot în 2019 am început construcția unui ansamblu de patruzeci de case, al cărui design se inspiră din arhitectura tradițională vernaculară irlandeză.
Nu îmi vine ușor să vorbesc despre mine și despre ce fac, pentru că nu este simplu să trag linie și să cuantific. Proiectele în arhitectură durează mult, se finalizează cu greu, deciziile deobicei trenează iar munca este colectivă. Tot colective sunt și recunoașterile, cum ar fi cea primită de biroul nostru pentru un mic proiect de restaurare a unor case ruinate, cu scopul de a le adapta în locuințe sociale.
Anul 2019 a fost plin și am lucrat până în ultima clipă, dar finalul a fost absolut triumfal, o dată cu sosirea pe lume a fiului meu. Motiv pentru care în 2020 îmi voi trage puțin sufletul.
Marele proiect abia acum începe.
MINA SAVA
... 2019, ultimul de dinaintea lui 2020, când viața avea altă viteză și ocupa mult mai multe locuri, a fost pentru mine anul întâlnirilor, invitațiilor și rezultatelor neașteptate. Unul din proiectele noastre a început să aibă, în sfârșit, și cărămizi, nu numai planuri, iar singurul concurs de arhitectură la care am participat anul trecut, Pavilionul României la Expo Dubai 2020, s-a concretizat cu premiul al doilea, un rezultat neașteptat, care a înveselit mormanul de dosare ale proiectelor în curs de... sau neconcretizate. În schimb proiectul de suflet, de-a arhitectura, m-a ținut în priză și în mișcare tot anul, cred că cel puțin de opt, nouă ori am povestit despre el, în conferințe, workshopuri, interviuri, în română sau engleză, de am ajuns să(-i) știu „poezia” pe de rost și să înțeleg secretul improvizației: e foarte simplu să vorbești liber când cunoști și îți este drag subiectul. Am „împărtășit” din experiența lui la Budapesta și la Weimar, la unul din simpozioanele care au marcat 100 de ani de Bauhaus, o primă invitație neașteptată, dar de mult dorită. O a doua, a fost nominalizarea în expoziția organizată de UAR la ICR Londra cu Outstanding Romanian Women Architects (pentru care a fost făcută și fotografia de portret, mulțumim Ionuț Macri), o a treia întâlnirea cu Prințul Charles la Viscri, a cărui fundație susține școlile de vară din programele culturale ale OAR, iar a patra, participarea la a 25 aniversare a școlii de arhitectura pentru copii Arkki la Helsinki, din partea OAR și a Programului de Lucru al Uniunii Internaționale a Arhitecților Arhitectura și Copiii. Dar poate cel mai motivantă și electrizantă întâlnire a fost întâlnirea anuală, face to face, cu colegii de la de-a arhitectura, cu care lucrez în cea mai mare parte de la distanță, on line, fiind răspândiți peste tot în țară și în afara ei. A fost și anul în care am creat împreună, de la zero, cele mai multe ateliere de arhitectură pentru copii pentru muzee, (mulțumim MNAr, MARe și Muzeul Golești,) în care am văzut realizate încă cîteva proiecte ale eleviilor participanți în programul nostru în școlile lor, dar și cel în care ne-am dat seama că ceea ce am gândit noi în urmă cu 8 ani trebuie updatat, căci orice copil știe toate jocurile au un update. Nu găseam timp pentru asta anul trecut, dar se pare că 2020 e sub auspicii bune din acest punct de vedere. In rest multe filme, concerte live, copiii au ajuns la liceu și conduc numai mașina electrică.
Pe Mina o mai puteți găsi și aici (video)
19 - numărul lui 20. 19 peste tot și tot timpul; acum știm că 19 nu o să dispară prea repede. Să nu cumva să uităm anul trecut. Care a început cu Leascu la Știrbey la etajul 1 și s-a încheiat rotund tot cu Leascu la butoane în exact același loc. La începutul lui 19 Cristina Ginara a terminat cartea “PA_CT” (despre un iepure drogat cu cărbune și șobolanul “Fasole”) care continuă povestea “Turb@” construită împreună cu Ioana Trușcă. Cum am terminat cartea am făcut repede o expoziție la MODUL cu desenele TRSC, desenele Ginarei și cu barca din bidoane construită împreună cu Alex Ivanof. Expoziția a ajuns ulterior la RDW. Între timp începusem să lucrez la oTo împreună cu Radu Manelici și la “Mark” împreună cu Alex Ivanof. În paralel Emi și Nanis lucrau la un proiect cu becuri și insecte și s-a conturat proiectul BUMB_LED, un insectar de lămpi. Din proiect în proiect am ajuns la Street Delivery Quinet unde am scos câteva, puține, ateliere în strada de pe care am scos parcarea. Iar reciclare, refolosire, tractoare, avioane, lego, Arhipera, Palier, Stardust, Miki, Sabina, Andrei, Nanis, Ginara, Alex, Emi, ping pong, o bancă, un blat, proiectul PUCK transformat în tren Zeppelin de împărțit reviste și cărți gratis, inclusiv “SOFICA”. La mini librăria 25M de pe quinet șantier. În sala Buzunar Trușcă, în gang Ioan Barbu. Iar ping pong. Muzică până la două powered by “The Institute” și “The Plot”. Trecea o canapea pe Edgar Quinet (la propriu).
În toamnă expoziție CO_MIX cu galerie de personaje: Mark, BEC_HAM, HAM_LED, Fasole, oTo, Rici, și iepurele negru. În mijlocul expoziției barca din bidoane cu iepurele și sobolanul construiți de TRSC. Lansare “oTo” powered by Vellant și GBR. Iar muzică, iar Frați și the Institute în grădina MODUL. Plimbări cu trotineta în portic și lansare Mark difuzor și Mark led. Restul e arhitectură din altă poveste 19.
ANDREI RĂZVAN VOINEA - Asociația Studio Zona
Cum a fost 2019? Cum l-am plănuit. Noi lucrăm la proiectul de istorie urbană de vreo 8 ani și în 2018 am stabilit activitățile pe 2019, astfel încât totul să fie bine pus la punct. Am lansat cartea Idealul locuirii bucureștene: familia cu casă și grădină la Teatrul Național și ne-am bucurat de vânzarea a aproape 400 de cărți în două ore. Restul tirajului a fost epuizat până la sfârșitul anului. Am urcat și toată cercetarea din ultimii ani pe site-ul asz.ro. Ne place să facem în fiecare an ceva nou și cum la un site nu mai lucraserăm niciodată, am trecut prin momente dificile, dar suntem mulțumiți de rezultat. Am sărbătorit 23 august prin itinerarea expoziției despre Vatra Luminoasă la Casa Storck, un bun prilej să ne întâlnim cu publicul interesat de istoria orașului. Am organizat și niște tururi ghidate în cartierul evreiesc și în zona Filaret, am ținut câteva prezentări și conferințe și am început și redactarea celei de a doua cărți, pe care ne pregătim să o lansăm în acest an, legată de Casa Construcțiilor și parcelarea Vatra Luminoasă. Personal, am călătorit foarte mult în țară și prin Europa, mai mult ca în oricare an și mai mi-am găsit timp și pentru gospodăria bunicilor. An bun.
Aceste articole stau sub tagul #GUILDREPORT – O intenție GraphicFront pentru cunoaștere reciprocă și consolidare a breslelor.
Despre autor
