9 curatori ne povestesc ce au făcut în anul care a trecut. Magnificul 2019.
Orice necaz își are fascinația lui. Cel de acum ne dă pe spate cu schimbările, nimic nu mai e cum era săptămâna trecută. Dinamica transformărilor e uluitoare. S-ar putea să nu ne mai recunoaștem peste jumătate de an. Cu siguranță vom arăta diferit, ne vom alimenta diferit, vom asculta altceva, vom vorbi cu alte cuvinte, vom emite și vom recepta diferit. Nostalgiile vor deveni referințe iar amintirile vor fi material științific. Vor crește vânzările la albume, clasoare, insectare, hard-uri externe, vitrine. Oamenii vor deveni grijulii și cu agoniselile mici. Viața va deveni o amănunțită panoplie, oricând gata să-și primească vizitatorul.
Sau poate că nu.
Să ne bucurăm, prin urmare, de invitații noștri de azi, curatorii. Le mulțumesc pentru participarea la GUILDREPORT și îi mai aștept. Precum aștept pe oricine vrea să împartă cu noi ceva din ale lor, făcute sau nefăcute.
Pentru că anul 2019 a fost magnific, nu-i așa? :)
SIMONA VILĂU (foto sus)
Anul 2019, pentru mine, a reprezentat o pauză în prima sa jumătate, pentru că mă păștea un burnout, după aproape 5 ani de a fi părinte și de a lucra ca free lancer tot atât timp, fără prea mult somn sau vacanțe și cu mai multe eșecuri decât reușite. Am stat mult și m-am întrebat ce a fost mai greu dintre cele două? Și pot spune că a fi părinte e mult mai ușor decât a supraviețui, cât de cât, cu toate mințile la locul lor, în lumea artei. Și aici îi mulțumesc soțului meu, Mihail Coșulețu, un artist excelent, pentru suportul logistic, financiar și moral. În pauza asta am făcut un mic site www.simonavilau.com, am citit, am călătorit și am pus în ordine niște proiecte, care au văzut și lumina până la finalul anului trecut. Am fost la Cultural Management Academy, unde mă bucur că am cunoscut-o pe Miki Braniște, inițiatoarea acestui program, am editat, împreună cu Gheorghe Rasovszky și cu Asociația MATKA, albumul monografic al lui Carmen Rasovszky, intitulat Alter Ego, am deschis expoziția Elenei Scutaru la Cuhnia Palatelor Brâncovenești Mogoșoaia, împreună cu colega și prietena mea, Adriana Oprea și, cel mai important pas de anul trecut, am început să lucrez la Muzeul Național de Artă Contemporană al României din septembrie, într-o poziție full-time la departamentul de producție a expozițiilor, un loc nou și complex, în care încerc să fac față cu brio tuturor provocărilor birocratice. M-am bucurat să expun alături de prietenii mei din grupul Laborna & Friends, de care mă leagă mai multe expoziții și colaborări, să vizitez câteva instituții importante de artă contemporană din străinătate și să mă accept așa cum sunt, cel mai greu lucru. Ah, și mă bucur că i-am citit (descoperit) pe Vlad Zografi, ca romancier și pe Harari, ca orice.
ANDREI BUCURECI
2019 a fost anul cu numărul șase pentru Creionetica și un an special pentru că am început cel mai important și lung proiect al meu și al soției mele Cristiana. Este vorba despre fetița noastră, Ilinca Bucureci, our precious.
A fost anul în care ne-am reorganzat prioritatile, astfel încăt am lucrat la mai multe proiecte culturale, artistice și personale. Un exemplu sunt mixtape-urile digitale pentru platforma Mixcloud. Eu am făcut curatorie audio și am setat temele zombie/ voodoo, iar Cristiana a realizat colajele pentru vizualuri. Am realizat împreună patru mixtapuri Zombie Dubz, patru compilații Dubscovered Guns, cinci mixuri 2018 Showcases, care fac parte din conceptul Cristianei de colaje cu artiști muzical și un vizual pentru o compilație de Dub Poetry. Pot să zic că a fost anul interviurilor muzicale, deoarece am realizat câteva zeci de interviuri scrise pe platforme online precum Electronic Beats Romania, Black Rhino Music și blogul Club Control. Dintre acestea câteva au fost sursă de inspirație pentru colaje Cristianei cu artiști muzicali foarte diverși, precum poetul jamaican Nazamba și producătorul berlinez Mark Reeder.
Unul din proiectele la care ne bucurăm că am contribuit cu agenția Creionetica este promovarea turneului universitar de dezbateri „Politicile corpului”, organizat în jurul filmului Touch Me Not, de Adina Pintilie. Colaborarea cu Adina a fost o experiență specială, fiind unul din cei mai meticuloși oameni alături de care am lucrat. Dintre proiectele pe care vreau să le menționez este designul și implementarea cursului Parent as Coach, pentru care am dezvoltat anul acesta și varianta Bulgaria. Am realizat o serie de compilații vizuale cu coperțile mele favorite din 2019 pentru stilurile dub, dancehall și reggae. De menționat ar fi că mă specializez în panotare de expoziții, anul trecut au fost trei ale Cristianei din cadrul Collage Festival 2019, Playfood și MBQ.
CRISTIAN COJANU
2019 a început pentru mine din noiembrie 2018. A început cu Bestiarul de la 1001 Arte ai cărui demoni au ținut sa mi se prezinte apoi politicos timp de încă 12 luni. În dialecte artistice, pseudo artistice, avocățesti, expertcontabilicesti, newspeak academice și bolovănos bancare și s-au liniștit odată cu pogorârea lui Ceaușescu în galerie.
Am scris foarte puțin, am produs 15 expoziții bune și câteva proiecte importante. Am lucrat cu foarte mulți oameni noi, am întălnit câțiva dedicați, dar am și înțeles cât rău poate face falsa educație universitară unei noi generații de sacrificiu. Pare că suntem în perioada dintre cei care voiau să poată să plonjeze în înțelepciunea cărților ca ideal de formare și cei care își vor putea implanta direct un device de download neuronal pentru cunoaștere. O impostură generalizată și incontrolabilă de asemenea dimensiuni are și hazul ei, ca să nu dramatizăm.
Mai concret: cauți in artă o scurtătură catre ideea/emoția de dincolo de cuvinte, viziuni mistice umane și ți se propun antreprenori artistici, pfa-uri ale expresiei, refuzați nu doar de logos, ci și de emoție umană. Iar în acest moment, umorul devine autenticul misticism românesc.
IOANA MARINESCU
Anul trecut a fost un an plin de evenimente și activități și m-am entuziasmat că Atelierul DeGrafica mi-a dat ocazia să împărtășesc și cu ceilalți, cum a fost pentru mine, din punct de vedere profesional. Mă bucur că am curatoriat expoziția lui Adrian Preda – Distanță și durată, de la Muzeul Național al Hărților și Cărții Vechi – și că am editat catalogul lui Ștefan Ungureanu – Mapping: Narraives/Time/Space, apărut la Editura Vellant. Mi se pare foarte important să colaborezi o perioadă cât mai îndelungată cu un artist. În felul acesta, ajungi să te familiarizezi cu lucrările lui, să înțelegi toate mecanismele subtile ale lucrărilor și toată filosofia din spatele lor. Iar eu colaborez de mult timp cu Preda și Ungureanu.
Cred că munca unui curator trebuie să fie în permanență dublată de scrierea de texte. Să explici o imagine înseamnă în primul rând să o privești cu aceeași atenție cu care citești un text. Apoi, să o explici pentru tine, la nivel cultural și intelectual. Dacă explicațiile și sensurile pe care le-ai găsit îi pot ajuta și pe alți privitori, atunci munca ta și-a atins scopul.
În mediul cultural românesc, un curator nu poate doar să stea să scrie și să viziteze atelierele artiștilor în liniște și pace. La fel cum nici un artist nu stă doar să picteze, cum și-ar dori. Am simțit asta, cu atât mai mult în 2019, când mi-am asumat și rolul de manager cultural, acea persoană care trebuie să gândească activități, să le implementeze și apoi să facă un raport.
Dar sunt optimistă că am învățat lucruri noi și că, în 2020, munca de curator și cea de manager se vor suprapune mai lin și că ce am deja pe listă pentru anul acesta, o să se întâmple cu mai multă ușurință.
IOANA IUNA ȘERBAN
Acum un an eram în focuri cu pregătirea expoziției Fete de vis. Idealul feminin de la Nicolae Grigorescu la Ion Grigorescu, ce a stat la MARe din martie până în septembrie. Cum la cele două expoziții temporare de artă românească anterioare fusesem martor activ și traducător al cataloagelor, cunoșteam protocolul și sistemul de lucru, dar cu adevărat – nemijlocit, intens și acaparator – am cunoscut asta abia la Fete de vis. Trăiam cu nenumărate telefoane și mail-uri către artiști, colecționari, galeriști, muzee din țară și înapoi către echipa MARe, circuitul apelului în natură se îmbârliga, uneori se pierdea și când m-așteptam mai puțin regăsit era, pe parcursul unei zile situația se schimba în funcție de obținerea (sau nu) a unei lucrări pentru expoziție. Parteneriatul cu firma de bijuterii Teilor pentru sponsorizarea catalogului a fost de bun augur. Pe lângă rutina birocratică (pe care și-o însușesc toți cei din breasla curatorială) mai e și rutina emoțională (unde poate în anumite cazuri ar fi indicat să adopți cinismul medicilor – deși nu-mi stă în fire). Să gestionezi împrumutul a 48 de lucrări (doar 4 fiind din colecția MARe) nu e simplu. Cercetarea prealabilă și planificarea selecției funcționează parțial (ele îți procură mai curând o bună galerie de Instagram dar nu și realitatea palpabilă), mereu trebuie să fii dispus să faci efortul spontaneității (dacă nu te mulțumești cu efortul compromisului). Una dintre surprize a fost realizarea lucrării sonore a Anamariei Pravicencu și a Reginei Ionescu, lucrare derulată în Auditorium, ce a constituit contrapunctul vocii feminine din expoziție. O mare surpriză – și pentru public dar și pentru noi, în echipa MARe – a fost aducerea unor lucrări de patrimoniu, partea de artă românească de secol 19 și început de 20 a expoziției, lucrări care – prin aspectul lor încă bine conservat și prin ineditul reprezentării – păreau din atmosfera unei alte planete. Cu două săptămâni înaintea vernisajului, ne-a parvenit tuturor vestea tulburătoare a dispariției Ecaterinei Vrana – ca omagiu adus acestei artiste de vis, Erwin Kessler a decis ca lucrarea ei, Cati aurie, să figureze pe coperta catalogului. Un fir din Cati rămâne încrustat în fibra acestei expoziții – alături de posibilități și whatif-uri. În rest, în spatele scenei, munca pentru expoziții e sădită cu multe povești pe care o să le scriu probabil altă dată și la o altă vârstă, când mi se va face poftă de 2019. La o zi după vernisaj, la MARe a avut loc turul ghidat ținut de Nicolae Comănescu – vorbind despre lucrarea sa din Fete de vis, Spending Your Midlife Crisis on the Beach, expusă în geamul muzeului, a menționat la final că nu înțelege de ce a fost selectată. Cert e că, mai apoi, altcineva nedumerit ce-i cu picturile lui Comă și Gorzo acolo a alertat poliția că prezentăm nuditate și pornoșaguri în locuri publice. Pam-pam.
MADALINA MIREA
Anul 2019 a fost și pentru mine, ca pentru mai toți cunoscuții mei, unul pestriț. Un an cu multe întâmplări bune, expoziții, concerte, examene, excursii inițiatice; dar și cu altele, mai puțin bune, în care am fost nevoită să coordonez - la Mogoșoaia - programul cultural, în regim de avarie, fără fonduri. Din cele 102 evenimente ce erau preconizate să se întâmple, am reușit să organizăm 79, cu eforturi mari, cu o echipă dedicată, cu sprijinul artiștilor, care au rămas atașați proiectului Mogoșoaia. În luna februarie, am avut onoarea să fiu curatoarea expoziției Hai, mergi!, a sculptorului Aurel Vlad, o expoziție care s-a bucurat de un succes de public și de critică binemeritat.
În aprilie, un grup de iconari au adus la Cuhnia Brâncovenească icoane din cele clasice, pe cât de trudite, pe atât de spectaculoase. A fost prilejul pentru o amplă desfășurare de forțe, cu participanți din țară și din diaspora, cu discuții aprinse și cu public cât abia puteam cuprinde.
Excursia de o lună la New York mi-a încărcat la maximum bateriile, astfel încât, în octombrie, ne-am suflecat mânecile pentru o altă expoziție de anvergură. Trei artiste, trăitoare la Duesseldorf și sculptorița Victoria Zidaru, au adus la Palat patru demersuri mature, ce afirmau subtil și impetuos Puterea Persistenței.
Și nu în ultimul rând, în noiembrie, ca în fiecare an, din ultimii șapte, m-am alăturat lui Ioan Popa, iconarul, la Centrul Cultural Ion Manu, pentru încă o ediție a simpozionului Iconari în Otopeni. O ediție cu puternice personalități, venite atât din sfera picturii de icoane, dar și din zona teoreticului.
La Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Porțile Bucureștiului – Mogoșoaia mă găsiți și în 2020, unde împlinim cu spor și dedicație, un proiect ambițios. Pe cât ne permite situația, vorba unor clasici care nu mai sunt astăzi printre noi.
RAMONA CHIRICA
În 2019 am schimbat vitezele cu mai mult curaj decât în alți ani, cu bonus de bucurii, dar și cu inevitabile dureri de creștere. A fost primul an cu expoziție permanentă la micro-Receptorul din Quinet nr. 9: constant peste 100 de ilustrații originale, linogravuri și printuri expuse, semnate de peste 20 de artiști locali. Chiar dacă am făcut permutări și completări aproape săptămânal, dorul de mici expoziții temporare m-a bântuit cu perseverență. În primăvară, la invitația lui Dan Perjovschi, am adunat o mână de ilustratori să deseneze povești pe un ou uriaș care urma să fie licitat pentru o cauză culturală. Lucrarea colectivă rezultată a fost un babilon monocrom al gândurilor lor spontane despre viață și teatru.
Pentru al treilea an consecutiv, am fost onorată să împart sala de jurizare a competiției Cele Mai Frumoase Cărți din România cu un grup de profesioniști în design de carte din țară și din afară. Un singur OF am avut la final: între nominalizări nu s-a regăsit nici o carte ilustrată pentru copii. Nici o carte cu ilustrații, design, poveste și o exigență a tiparului cu potențial biruitor în fața altor exemplare de pe rafturile cu cărți de povești din lumea largă.
Cel mai vizibil proiect în care m-am implicat ca mediator, curator și supraveghetor de șantier a fost galeria de street art de sub podul Aurel Vlaicu, pentru care am coordonat meșterirea pe fast-forward a celor 16 lucrări murale și a alfabetului supradimensionat de pe cei 23 de piloni. Pregătesc un ghid pentru intervenții artistice urbane inspirat de această experiență.
Tot în 2019 am definitivat și apoi am schimbat identitatea vizuală a studioului, cu răbdarea infinită și minuțiozitatea Alexandrei Rusu. Cu un pic de disciplină, sper să reușesc să actualizez și site-ul în prima parte a lui 2020.
Mai păstrez în jurnal: picturile naive ale lui Niko Pirosmani și New York-ul anilor ’40 fotografiat de Helen Levitt, prinse la Albertina în ianuarie; lucrările Barbarei Kruger de pe pereții de la Stedelijk; muralul anamorfic creat de Leon Keer pe un bloc din Amsterdam; fațada pictată de colectivul Rise One pentru Antwerp – lettering colosal cu caractere aurii ornate cu elemente baroc; designul suedez și plimbarea cu trenulețul printre dioramele cu poveștile lui Astrid Lindgren la Junibacken; cele 60 și ceva de romane grafice și cărți pentru copii adăugate la colecție. Din România: m-a marcat descoperirea artistei Lilian Theil (n.1932), prin incredibilele ei lucrări cusute și expuse de Raluca Ilaria Demetrescu la Alert Studio, în octombrie, de Noaptea Albă a Galeriilor.
Ca agent de ilustratori români, anul trecut mi-am doborât niște recorduri personale: pe cel al colaborărilor serioase și pe cel al burnout-ului serios. La vie en overdose. Dar majoritatea au fost julituri trecătoare, lecții de echilibru mai mult sau mai puțin necesare, pagini de „așa nu” înnegrite în jurnalul autodidactului miop.
Singura fractură incurabilă s-a produs odată cu pierderea prematură și ireversibilă a unui om care devenise o bucată importantă din lumea mea. Din 2016 îmbrățișase full-time ilustrația, și-am îmbrățișat-o și eu pe ea la prima vedere. A crescut în doar trei ani câți alții în zeci, culorile ei văratice au încălzit inimi fără număr, între personajele ei și juriul competițiilor internaționale de design și ilustrație s-au copt povești de dragoste la distanță, acadelele ei digitale au multiplicat zâmbete peste multe granițe. Nu există pansamente posibile pentru absența Andreei Dobrin Dinu – Summerkid, iar nodul permanent din gât mi-e semn de exclamare zi de zi: să avem grijă de alții, dar și de noi, suntem mai fragili decât (ne) credem.
Scurt bio: Curator de ilustrație. Din 2016 împrietenesc oficial ilustratori locali cu proiecte comerciale, culturale sau umanitare, prin agenția și micro-galeria Studio Receptor.
instagram.com/studioreceptor/, instagram.com/artficionada/
ANA NEGOIȚĂ
Anul 2019 a fost imprevizibil de activ, un an cu un brasaj ciudat de provocări, dar și lucruri care s-au întâmplat cu o neașteptată lejeritate. Un an în care am venit aproape zilnic la Centrul Cultural Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia. Pentru că deja știam fiecare cotlon din sălile de expoziție am putut să scot din sertar o serie de proiecte pe care le gândisem cu ceva vreme în urmă și care nu își găsiseră acel spațiu, aproape perfect care să le acomodeze.
Mi-a plăcut fiecare expoziție pe care am instalat-o: Reszegh Botond – Anatomia Războiului; Bianca Mann – The Big Sleep; Aqua Alta, expoziție de grup: Anca Bodea, Alexandra Mureșan, Olya Dubatova, Ioana Sisea, Iulia Toacaci, Ioana Olăhuț – Stories of Conflict and Desire; Mirela Ivanciu – Dacă este sufiecient de întuneric, poți vede stelele. Cătălin Bădărău – "See, I have engraved you on the palms of my hands; your walls are ever before me." Un an care din multe puncte de vedere ne-a testat, în bine, limitele și anduranța, pentru mine, dar și pentru artiștii cu care am lucrat, un an care a format echipe faine și a generat proiecte pentru anii care vor să vină.
SIMONA NASTAC
Anul a început polifonic, la Berlin. Polifonic e un proiect itinerant de poezie contemporană și animație, produs de Muzeul Literaturii Române din București în 2018. Poeții participanți sunt zece autori români de origini etnice diferite, din țară, diaspora și din Chișinău, ale căror versuri au fost regândite dincolo de pagină de artista Raluca Popa, prin 20 de animații. Dialogul interetnic și cel dintre arte sunt elementele cheie ale proiectului, prezentat live în 2018 la Londra, București și Bruxelles, iar în 2019 la Haus für Poesie în Berlin. Varianta live implică prezența poeților care performează simultan cu proiecția animațiilor. În martie, la Festivalul Internațional StAnza din Scoția, am prezentat proiectul în varianta proiecție (loop screening), iar în noiembrie, tot proiecție, la Vilnius Book Weekend. Proiectul circulă încă, dacă cineva e interesat să-l prezinte în țară sau în afara țării, răspund cu plăcere.
Am revenit apoi la Festivalul Internațional de Poezie din București, cu o nouă seară de poezie experimentală, “Euphonia”, cu nouă poeți și artiști internaționali și români pe scena teatrului Apollo 111, explorând manifestările vizibile, sonice și performative ale limbajului. Curatoriez această seară din 2016, apetitul meu pentru experimentul poetic este insațiabil, cât timp și publicul răspunde la fel. Anul acesta evenimentul are loc pe 15 mai, puteți vedea cam ce se întâmplă acolo în videoclipurile de pe website-ul meu.
Ultimul proiect este tot de termen lung, rezidența artistică internațională In Context din Slănic Moldova, inițiată și coordonată din 2017 de artista Alina Georgiana Teodorescu, cu care colaborez în calitate de curatoare. Temele rezidenței sunt natura și Antropocenul, comunitate și acțiune colectivă, sustenabilitate ecologică și socială. După artiști din Brazilia și India, anul trecut au participat artiști din Islanda și România, care au creat lucrări pornind de la noțiunea de compost. Rezidența de o lună se încheie cu o expoziție și un festival de muzică experimentală în niște locații foarte speciale – salina Târgu Ocna, Biserica Catolică și pădurile din Slănic. Ne găsiți aici: www.incontext.art
GUILDREPORT este un proiect GraphicFront, de consolidare a breslelor și cunoaștere reciprocă, început acum trei ani. Îl puteți urmări aci
Despre autor
Ciprian este licențiat în grafică (Universitatea de Arte, București). Cofondator al Atelierului de grafică, în anul 2005. În anul 2010 pornește Graphicfront, proiect ce include printre altele și seria cărților Grafică fără computer. Lucrează ca graphic designer specializat în publicații și grafică de eveniment (Romanian Design Week, Street Delivery, CNDB, etc). Pe alocuri mai gândește și realizează design de obiect expozițional și gestionează diverse proiecte de echipă.
Vezi mai multe articole scrise de Ciprian N. Isac
