Casa cu acolade de pe Viitorului. O stradă de domeniul trecutului.

Am fost să-mi iau rămas bun de la casa cu acolade și cu brâuri neoromânești de pe strada Viitorului. Vă invit să mergeți s-o privegheați și voi pentru că probabil în această formă nu o s-o mai vedem vreodată. Iar pentru că am ajuns în zonă, am parcurs toată strada.
Îi invit pe cei care afirmă sus și tare și de mulți ani, că tocmai asta e frumusețea Bucureștiului, că e inegal, amestecat, știrb, alambicat, incoerent, să meargă pe jos și să parcurgă cu ochii și cu mintea, imobilele vechi și pe cele recente de pe strada Viitorului. Apoi să-și reconsidere punctul de vedere. Pentru că da, ce s-a întâmplat în ultimii 30 de ani pe această stradă e dovada clară că pe lângă faptul că suntem fără șansă (ne fură niște nenorociți de zeci de ani fără întrerupere), mai suntem și ignoranți și leneși.

Atât pe anul ăsta. Sărbători cu bine!
Vă las cu postarea de pe FB a Doinei Vella care, practic, m-a scos din casă și m-a dus în viitor(ului).

Pe strada Viitorului, peste drum de China Town, această mică bijuterie arhitectonică își trăiește ultimele zile.
În orașul, în țara și în societatea care nu pun preț pe calitatea unei scrieri arhitecturale, nici pe istoria trăită mai bine de un secol în spatele zidurilor, cei 450 m² de teren din spatele clădirii sunt un atu mult mai semnificativ decât ce poate reprezenta clădirea pe harta afectivă și turistică a orașului. Nu am văzut proiectul preconizat pentru parcela respectivă, dar dacă îți arunci privirea roată pe Viitorului și Eminescu în zona respectivă știi la ce să te aștepți. Un imobil de 6-7 etaje (dacă nu mai mult, eventual cu unul retras ca să arunce niște praf în ochi), o arhitectură anostă, de unde arhitectul a lipsit cu desăvârșire sau dacă a existat nu a avut suficientă greutate și suficient prestigiu profesional ca să se impună în fața clientului preocupat exclusiv de rentabilitate, o ocupare aproape integrală a terenului în detrimentul vegetației existente actualmente - o gură de aer care ne mai permite să nu ne sufocăm chiar de tot în capitala cea mai poluată a Europei. Nu în ultimul rând, noua clădire va aduce pe strada din ce în ce mai aglomerată și unde devine dificil să mai găsești un loc de parcare încă 20-30 de mașini în plus, din care doar o mică parte vor avea loc în subsolul clădirii. Așa s-a schimbat zona în ultimii ani și așa va continua să se schimbe. Un pic mai sus strada Polonă (segmentul dintre Eminescu și Ștefan cel Mare) este un studiu de caz despre proaste practici în materie de arhitectură și urbanism.
Pierderea nu este numai casa în sine, cu grădina din spatele ei și iedera care îi acoperă fațada integral în timpul verii. Pierderea stă inclusiv în  lipsa de calitate a ofertei arhitecturale ce îi va lua locul. Iar aceste pierderi, în București, trebuie înmulțite cu 1.000, cu 10.000 sau mai mult. Orașul ne este sărăcit stilistic și sluțit în fiecare zi dar noi nu vedem acest lucru, pentru că suntem aidoma peștelui pe care l-a prins Santiago: suntem foarte bătrâni și avem un ochi de sticlă cu care nu mai vedem lucruri noi ci doar lucruri pe care le-am mai văzut. Și nici măcar pe acelea.
Vara ce va veni nu va mai vedea iedera îmbrățișând în întregime micul edificiu romantic ci o mare gaură cu o organizare de șantier zgomotoasă și prăfoasă din care va crește o nouă mostră a lipsei de viziune a unui oraș european și durabil.

PS. Această perioadă e foarte bună pentru fotografiat, frunzele sunt căzute, iar printre tulpini și ramuri chiar poți vedea casele.