"Casa părea că se micșorează și mă apasa cu fiecare zi". Anul pandemic al Irinei Motroc

Este un exercițiu dificil, chiar și într-o situație normală, să te pui față în față cu tine, să faci curățenie, să alegi ce rămâne și ce pleacă dintr-un an. Așa că, atunci când am primit invitația de a vorbi despre 2020, am avut nevoie să mă așez și să decantez tot caruselul de emoții. Tot anul trecut a fost un ping-pong de trăiri și experiențe, sentimente amestecate, lucruri pe care le-am învățat, multă furie, anxietate. Începutul anului m-a prins în sesiune, extrem de obosită după un semestru solicitant la facultate, au urmat examenele cu nopți nedormite și proiecte de terminat. În ultimii ani m-am luptat continuu cu timpul și dorința de a fi la capacitate maximă atât în ceea ce privește studiul la Universitatea de Arte cât și parcursul meu în ilustrație. Atunci când a venit carantina, pentru mine părea cea mai bună variantă într-o perioadă în care eram la un pas de burnout.
Odată cu lockdown-ul au început să apară din ce în ce mai multe proiecte de ilustrație. Oamenii stăteau acasă, aveau nevoie de ceva care să le ocupe timpul și să le distragă atenția de la anxietatea generată de neputință, de necunoscut. Astfel, brandurile s-au activat în tot felul de acțiuni online. În aprilie am realizat trei tutoriale video de ilustrație în acuarelă pentru un brand autohton. Au urmat, apoi, alte  proiecte de ilustrație, printre care și cele pentru site-urile de povești Dridriana și Poveștile Cristinei.

Locuiesc într-o garsonieră în care spațiul s-a condensat, pe măsură ce am fost nevoită să îmi adun tot universul în câțiva metri pătrați, suprapopulat de toate obiectele aduse din vechiul atelier, îngrădindu-mi creativitatea și închizându-mă din ce în ce mai mult în mintea mea. Izolarea mă afecta mai mult decât crezusem. Casa părea că se micșorează și mă apasa cu fiecare zi, mă speria liniștea stranie cu iz de apocalipsă ca și cum orașul dispăruse cu tot cu oameni.
După ce starea de urgență a fost ridicată, am fugit la Mălâncrav, un sat în Transilvania, unde credeam că voi găsi eliberarea după ce am trait 2 luni și jumătate închisă într-un spațiu de 40 de metri pătrați. Acolo am realizat proiectul fotografic “Izolare”, o serie de autoportrete în care vorbesc despre anxietate și depresie. Proiectul a fost selectat la “Ziua Studentilor UNARTE la MNAC”  -  o colaborare Laboratorul  Artistic și Muzeul Național de Artă Contemporană, unde în fiecare vineri au fost selectați câțiva studenți UNARTE spre a fi expuși pe pagina de facebook a MNAC.
În lunile ce au urmat am călătorit cât de mult am putut, în condițiile date, în sate săsești din Transilvania, încercând să mă ascund de informația din media, cifre și statistici și am reușit, pe alocuri, să regăsesc un sentiment de normalitate. De acolo a pornit seria de ilustrații cu case inspirate din Transilvania, pe care o găsiți aici.

2020 a însemnat și anul în care m-am avântat în lume cu printuri de artă după ilustrațiile mele și am început construcția unui site de portofoliu care va conține și o secțiune de shop.
Din toamnă am pus umărul la organizarea unui proiect care mi-e foarte drag, Students take over the street, prima participare a studenților Unarte la Noaptea Albă a Galeriilor, o ințiativă Laboratorul Artistic și A S U N A B - Asociația Studenților UNArte București.  În cadrul acestui eveniment am participat ca expozant cu două lucrări care au fost expuse la CREART- Grădina cu filme și Etaj artist-run space & Miva Foto.
Pe final de an am realizat o serie de lucrări în tuș și carbune prin care chestionez memoria, copilăria, amintirile. Aceste lucrări reprezintă punctul de plecare pentru proiectul de licență din acest an.

Dacă ar fi să trag o linie după acest an, cred că la un moment dat am ales izolarea (impusă sau nu) din dorința de a decanta ce era nociv în percepția mea despre cum “ar trebui” să fiu. O prietenă bună spune că nimic nu trebuie. Am încercat să îmbrățișez acest exercițiu în ultimii ani, dar abia acum, când am avut timp să stau cu mine și să mă privesc din toate unghiurile, am ajuns să elimin gândurile toxice care îmi stăteau în drum și am înteles această sintagmă. Nimic nu trebuie, nimic nu e definitiv, totul se poate trasforma și modela pe măsura nevoilor noastre, noi suntem singurii care impunem acea masură.

De când am început studiile la Universitatea de Arte, am jonglat cu această permanentă negociere între ilustrația de carte pentru copii și grafica de șevalet. Drumul părea destul de confuz la un moment dat și nu știam cu care din ele voi merge mai departe. Anul de izolare, venit la pachet cu introspecția, m-a ajutat să înțeleg că nu există o barieră, că poți să fii în toate felurile în care vrei să fii și nimic nu e greșit, atâta timp cât exprimă un adevăr al tău.

#GUILDREPORT – O intenție GraphicFront pentru cunoaștere reciprocă și consolidare a breslelor.