Cum ajustăm un canon intelectual sărac? Epilog la editarea critică a manuscriselor primului indianist român: Constantin Georgian (1850-1904)

Nu am regăsit, în multe mii de pagini manuscrise, nici un document care să ateste că Georgian a fost vreodată, oricât de pasager, angajat al Universității din București sau al ministerului Instrucțiunii sau al oricărui alt organism similar. Tot ce (rezultă acum că) a făcut pentru studiile asiatice în România, a făcut benevol, începând din 1876 și continuând, cu sute de probe și mărturii, timp de un sfert de secol. Să plasăm acum această evidență în context și să-i captăm consecințe firesc comparative: în întreaga istorie a benevolatului cultural local, unde anume ar fi locul lui Constantin Georgian și cu cine anume l-am invita să se întrețină mai bine despre ce trebuie să fi însemnat asta, când au părăsit sau nici n-au adulmecat „greul trebii“ inși impozanți prin statut, nuli, mediocri sau neputincioși altminteri, dar având tot timpul prim-planul resurselor, în acea epocă sau în oricare epocă? Nu ar fi așadar loc de unele ajustări canonice pentru slabele rafturi trei, sau doi, când operele cât de cât stimabile ale secolului al XIX-lea atât de greu desfac planctonul și parvin în clasa de mijloc? E nevoie cumva de o listă a tuturor amploaiaților facultăților umaniste din Regat care, între 1876 și 1904, nu s-au ilustrat prin nimic, nu au mai învățat nimic, nu au riscat nimic, nu au lăsat nimic? În același timp, unde vom fi obligați să-l situăm pe Georgian în comparație cu toți cei care, multă vreme după el, au beneficiat de tot ce el nu avea, posturi universitare și permanente, biblioteci publice și rețele colegiale, orice înseamnă resursă pentru oricare dintre formele muncii intelectuale? Și atunci, ce loc ar trebui să-i atribuim azi lui Georgian în materia subtilă și fugace a curajului intelectual, atât de rar confruntată, în ambiente sufocate de mimetici și, vorba lui Eliade, „nechemați“, cu numiri în loc de concursuri, promovare politică, promotion canapé? Cum evoluează de fapt vocația (una neliterară, să ne înțelegem, presupunând că termenul nu e confiscat) în domenii sau încă necultivate, sau deja pustiite, dacă rezultatul e această operă de fondator, așa cum a rămas ea 110 ani în manuscrise? [...]

Se cuvine amintit aici tocmai eșecul „primului institut de studii orientale“ din România, Institutul de Studii Orientale „Sergiu Al-George“ (ISO, cum fusese cunoscut în epocă), fondat în 1990. Optsprezece ani mai târziu, ISO avea să dispară: opera colectivă pe care o lăsa în urmă consta exclusiv din șase (cinci, de fapt) numere de periodic cu contribuții nesistematice și inegale, în care cele noi referitoare la India acoperă o parte infimă: numai câteva zeci de pagini apărute între 1990 și 2008. Cu mult mai puțin, așadar, decât lucrase Georgian de unul singur și fără a fi sprijinit, pe atunci, respectiv sub nivelul unui singur masterand în studii indiene într-o universitate bună, astăzi. Cum a fost cu putință acest eșec? De ce a coincis cea mai mare investiție făcută vreodată în România (și) pentru studiile indiene cu cel mai stupefiant eșec al studiilor indiene, soldat cu dezintegrarea ISO în pragul integrării europene? [...] Un eșec colectiv masiv, perpetuat și fără apel, față de care eșecul individual al lui Georgian – mai ales în privința viziunii, integrității și rigorii – numai eșec nu mai pare. Însă oricine e îndreptățit să considere aceste fapte – și să compare trei decenii din secolului al XIX-lea cu trei decenii după 1989 – ca aparținând aceleiași culturi. Cum o ținem, așa o avem

Cum o ținem, așa o avem este formula perfectă prin care poetul, scriitorul și profesorul Radu Vancu a rotunjit o petiție publică inițiată în decembrie 2019 împreună cu Cătălin Cioabă, Cosmin Ciotloș, Bogdan Crețu, Dana Jalobeanu și Bogdan Tătaru-Cazaban, universitari și cercetători formați după 1989 și educați în (și înspre) Europa, petiție semnată de multe sute de nume semnificative și destinată să salveze manuscrisele bucureștene ale lui Mircea Eliade din colecția Mircea Handoca, scoase pe rând la licitație și astfel pecetluind soarta oricărei și așa improbabile ediții critice. Chiar dacă nepotul de soră al lui Eliade, Sorin Alexandrescu, a afirmat într-o intervenție ulterioară că ar fi blocat licitația în calitate de moștenitor, ministerul Culturii afirmase deja că a blocat-o. Câteva zile mai târziu, ministerul a luat o nouă decizie și respectivul lot de manuscrise a fost totuși vândut (în provincie unui muzeu încă neînființat), nimeni dintre cei îndrituiți sau presupus reponsabili nerăspunzând la întrebările prioritare:

care e statutul și soarta majorității manuscriselor românești încă nedispersate ale lui Mircea Eliade? Care este, va fi și poate fi rostul lor? Intenționează cineva vreodată să respecte numele de Eliade printr-o ediție critică? Mă refer inclusiv la titlul promițătoarei schițe de șaptesprezece pagini „În ce chip poate cineva a-și spune sieși adevărul“ (semnată „1870 decembrie 21 | Bucuresci | C. D. Georgian“).

Dacă numai noi circumstanțe scandaloase mai aduc în discuție soarta lui Eliade, foarte carenta sa editare în România nu s-a îmbunătățit totuși deloc timp de foarte mulți ani. Editura Humanitas, care a avut meritul de a-l fi relansat puternic începând cu 1990, a încremenit între timp la stadiul atins prin 2000, dominat oricum de re|editările întrutotul confuze și precare ale lui M. Handoca.

Cât despre predecesorul lui Eliade, căutând mai departe confrați, toate materialele erau pregătite, multe dintre periodicele și cărțile studiate de Georgian sunt accesibile în format digital, lucrul trebuia făcut, ca un fel de sonatină agreabil pentru o singură mână. La fel de lesne – să o recunosc: de fapt ceva mai lesne, cu observația lui Montaigne (III.10.51) că „Toutes charges importantes ne sont pas difficiles“ – s-ar fi putut edita critic opera de istoric al religiilor și eseist a lui Mircea Eliade, dacă toate manuscrisele păstrate de asemenea la București ar fi fost strânse într-un singur loc și ar fi fost astfel puse la dispoziția istoricilor generaliști ai religiilor și a istoricilor culturii române, europene și planetare (un alt descriptiv al lui cu care nu ne-am obișnuit), devreme ce, de pildă, pentru scrierile cândva universal cunoscute ale lui Eliade au reclamat competențe chiar și unii gebildete Laien, iar ele oricum nu solicită deloc mai multe competențe lingvistice decât manuscrisele cvasi-universal necunoscute ale lui Georgian. Dacă însă Institutul de Istorie a Religiilor nu își poate împlini menirea deopotrivă în privința editării lui Eliade, împreună cu ediția critică Georgian el a probat, mi se pare, deja că se poate face – așa fiind firesc, ne semnalează domnul Georgian – cu mult mai puține resurse și într-un timp mai scurt, mai bine și mai mult în indianistică și istoria religiilor în circuitul global decât diferite instituții și inițiative cărora nu resursele le-au lipsit, ci poate tocmai o reprezentare justă a acestui îndelungat trecut de incoerență și de irosire.

În România nu a existat niciodată o Catedră de indianistică, nici o Catedră de istorie a religiilor, nici o Facultate de studii asiatice. Știm însă mai limpede, azi, că încercările de a organiza, defini și construi prin aceste instrumente universitatea și cunoașterea datează, în limba română, din 1875. De aproape un secol și jumătate, România întârzie, ezită sau nu știe să integreze universitar adecvat cele două suprateme critice ale modernității europene care au schimbat din temelii toate științele umaniste: religia și Asia. În urmă cu nici trei ani am afirmat că „Georgian e un necunoscut și această ediție – plănuită în trei părți – e, în multe privințe, prima lui carte“. Cel puțin în acest caz, cititorul binevoitor va putea elimina, acum, dincolo de pagina 1.100, acel atotînșelător „plănuită“, pentru totdeauna.
 

Editorul le aduce, tuturor, cordiale mulțumiri. Cu Partea a III-a, Ediția Georgian cuprinde 200 de documente manuscrise inedite provenind de la Constantin Georgian și de la 103 corespondenți și instituții europene având traiectoria subtitlului, redactate între anii 1862 și 1900, cu texte în limbile sanscrită (vedică și clasică), pali, avestică, greacă, latină, pehlevi, persană, engleză, franceză, germană, italiană, spaniolă și în limba română (în diferitele ei epoci și grafii), împreună cu ediția critică sanscrită din रसमञ्जरी Rasamañjarī.