"Cum spunea profesorul Dan Slușanschi, cu cei morți nu colaborezi..." Eugen Ciurtin, interviu pentru Adevărul, duminică 15 decembrie 2019.

În data de10 decembrie, în urma unei postări pe FB în care anunța faptul că manuscrisele lui Mircea Eliade vor fi scoase la licitație, Eugen Ciurtin declanșează un întreg demers de salvare a acestor documente.
Firul complet al evenimentelor aici
Ieri, 15 decembrie, Eugen a vorbit cu Simona Chițan, pentru Adevărul.ro. Întregul dialog mai jos.

- Cum pot fi salvate manuscrisele care vor fi licitate luni? Care ar fi procedura legală?
Misterele Bucureștilor, întâi de toate: s-au alertat, au intervenit și au produs efecte firești și benefice mai mulți dintre cei îndrituiți, de duminica trecută încoace, decât în toți ultimii treizeci de ani! Aș vrea să vă pot răspunde cu un concis și limpede cum după un simplu da. Dar asta este imposibil. Posibil ar fi numai după ce lămurim adecvat contextul. Întrebările la care nu s-a răspuns defel – căci nici măcar nu au fost adresate public vreodată – sunt mari, grele și multe, și nu vreau să repet sponcile, s-a scurs o treime de secol de la moartea lui Eliade. Câte și care manuscrise Eliade se găsesc în prezent în colecții particulare din România, cu precădere în colecția Mircea Handoca? Cum au ajuns acolo din punct de vedere juridic? Și-au schimbat statutul juridic între timp? După 2015, moștenitorul sau moștenitorii lui Mircea Handoca în baza căror documente a(u) scos și reușit să vândă la licitație (conform catalogului Artmark) diferite alte piese manuscrise Eliade? Cine le-a evaluat atunci și de ce nimeni, atunci (rușine și mie), nu a sesizat vreo neregulă? S-a făcut și este publicabil vreun catalog al operei manuscrise a savantului, ca să știm vârful cărui aisberg e oferit de licitatorii Historic, azi? În ce au constat eforturile moștenitorilor și editorilor lui Eliade și Handoca de a lămuri un vechi litigiu, când oricine altcineva sesizează disparitatea între editorul profesor de liceu Handoca și conținutul operei globale a lui Eliade, cel mai impozant inițiator și editor român de enciclopedii (Macmillan 1987 | ThomsonGale 2005, 15 volume de Encyclopedia of Religion, atât iubită între îndatoririle sale)? Dincolo de neputințe și chiar dincolo de nepăsare, folosește cuiva această situație? Dacă acest dialog ar veni după (presupun) suta de interviuri care ar fi lămurit precedentele, pesemne nici nu m-ați mai fi întrebat acest lucrul, ci în sfârșit altele, mai înrudite cu opera lui. În plus, nu sunt jurist, expert în patrimoniu sau în orice fel parte a conflictului, sunt un simplu cercetător (unul bio, sper) care studiază istoria religiilor.
Și apoi, ne vom întreba azi, este adevărat sau nu că legislația românească presupune un singur evaluator înainte de punerea în mișcare a licitației, care evaluator poate fi membru – și beneficiar, într-un stupefiant conflict de interese – al respectivei case de licitații? Aceasta e situația, la Historic, cu dl Ciupală, iar între timp am aflat că dna Mădălina Lascu, expert acreditat, a fost inclusă fraudulos pe site-ul Historic.ro, pentru care nu a făcut nici un fel de evaluare. Abia ulterior consternării sale, numele său a fost retras cum se cuvenea. Și cum au ajuns manuscrisele Eliade pe mâna unei case de licitații al cărei fondator spune despre donația de cărți a propriului său tată: „am stat câteva zile cu cărțile alea, însă mi se părea că nu se potrivesc cu mobila mea cea nouă“? (vezi aici)

Cum s-au publicat însă atâtea titluri Eliade la atât de multe edituri, în tiraje totale care apreciez că au depășit milionul de exemplare din 1990 încoace, la unele fără nici cea mai măruntă obligație de control științific, la destule fără nici o remarcă despre context, juridic, patrimonial și academic, și mai ales fără nici o raportare la existența manuscriselor? Cum a fost posibil, din punctul de vedere al manuscriselor lui, ca autorul Eliade să-și dea liniștit titlurile dorite până la Briser le toit de la maison, dar de atunci încoace să avem zeci și zeci de titluri noi (și catastrofale) care sunt o combinație de manuscris inedit citit prost cu reeditări peste reeditări din decupaje dubioase în care tot ce transmigrează sunt greșelile? Cum spunea profesorul Dan Slușanschi, cu cei morți nu colaborezi: nu-i e permis nimănui să publice zeci de cărți sub numele de Eliade care se numesc Taina Indiei, Lucrurile de taină sau și mai abisalul (Handoca, 2002) Aristocrația solilocvială a dialogului! Singurele titluri Eliade noi și admisibile sunt strict Opere vol. I până la Opere vol. LXX. Dar am elaborat în 2008 schița E.C.C.E. – planul pentru Ediția critică completă Eliade, la fondarea Institutului de Istorie a Religiilor al Academiei și sub directoratul profesorului Andrei Pleșu – l-am și publicat în 2010 și îmbunătățit în 2016, vă puteți raporta la acele preliminarii. Apoi, corectura terminologiei în limbi indiene la un singur Eliade a prezentat două mii de greșeli.

Câteodată trebuie recurs chiar la petiții, precum cea inițiată de Cătălin Cioabă, Cosmin Ciotloș, Bogdan Crețu, Dana Jalobeanu, Bogdan Tătaru-Cazaban și Radu Vancu. Semnez și eu orice petiție pentru sprijinirea editării manuscriselor lui Cioran și chiar ale lui Minulescu sau Baronzi, am inițiat și semnat de altfel o autopetiție pentru manuscrisele lui Constantin Georgian și sunt în curs de a încheia al treilea său volum de Opere asiatice inedite. Paris-Leipzig-Berlin-București, 1872-1904, din manuscrise care au dormit – protejate perfect fiind la bunul Cabinet de Manuscrise al Academiei – mai bine de un secol. Lucruri esențiale ale secolului al XIX-lea au devenit publice în anul său 219, istoricii nu pot schimba canalul de la duratele lungi. Țin să-i mulțumesc aici domnului Profesor Andrei Pleșu pentru că s-a alăturat petiționarilor Eliade din capul locului, și mai ales pentru încredere: tocmai am făcut un sfert de secol (incluzând și un institut funcțional de istoria religiilor) de când îi tot spun sau scriu despre Eliade. Manuscrisele lui sunt azi în curs de a fi salvate.

Dar răspunsul de azi e și foarte dureros: nu avem spitale! unde aceste manuscrise să fie duse la timp, salvate corespunzător, repuse în circulație. Am încă aventuroasa fantezie de a crede că o operă macră de istorie a religiilor se va trata corespunzător în primul rând cu istoricii religiilor de azi. Nu avem autostrăzi! adică ediții critice elaborate după toate rigorile științifice, prin care să se poată circula comod și cu viteză, când vrei să ajungi la Eliade. Ni se taie pădurile! ca-n codru n-a fost decât furtul, căci am fost intoxicați de sumedenie de cărți inutile de „cu“ și „despre“, atâția s-au servit gratuit de Eliade, s-au construit cariere pe numele lui și nu i-au adus nimic înapoi, cine replantează? Am tratat diaspora în batjocură! generația noastră include câteva nume confirmate tocmai în istoria religiilor la nivel global și numai în dezbaterea globală se pot vedea semnele interesului pentru o editare critică biligvă, deși s-au pierdut deja circumstanțe mult mai apte. Încă s-ar mai putea ceva, ne spun tocmai marii savanți care au semnat petiția noastră, tradusă prin surprindere în engleză de Giovanni Casadio și difuzată în comunitatea internațională. În plus, opoziția la această situație dezastruosă nu are un program unic, concertat de redresare.

Valoarea lor?... Un singur exemplu: scrisoarea maharajahului. Se va deschide și aprofunda un curs despre destin cu acele mici pagini manuscrise, se va ține cu ușurință o prelegere posibil autoritară și care să și miște până la lacrimi despre operativa idee modernă de noblețe. Scrisul din acea oră caldă a Indiei coloniale e o anticipată prelevare corticală pentru un șir întreg de mari creiere: el nu a fost numai ținut în mâini de foarte tânărul Mircea Eliade pe o străduță din Patria Rosetti (cum adorăm să îi spunem) unde se prăbușea viitorul în cascade.