Decembrie 1989. O revoluție fără portocale.

În câteva zile vine Crăciunul şi sunt din nou acasă, la părinţi. Stau în faţa foii virtuale de Word cu un pahar de vin şi o farfurie cu portocale lângă. Acum fix 24 de ani eram în aceeaşi cameră, beam nişte lapte condensat cumpărat pe sub mână de ai mei şi nu mai ţin minte dacă mâncam ceva anume, dar cu siguranţă speram ca Moşul să îmi lase sub brad câteva din acele minuni portocalii, rotunde şi zemoase, care umpleau casa cu mirosul lor doar la mare sărbătoare.

În decembrie ’89 aveam şase ani şi marea mea realizare era că primisem, în sfârşit, uniforma aceea plasticată de şoim al patriei. îmi doream să vină cât mai repede jurământul de pionier pentru că greşisem ceva la cel spus pentru şoimii patriei şi abia aşteptam să mă revanşez. Ştiam inclusiv din ce e alcătuită uniforma de pionier şi visam la propriul inel de cravată, din acela transparent, din plastic. Mai ştiam că trebuie să mai am răbdare câţiva ani, până când voi fi suficient de mare pentru acea onoare. 

Din fericire, n-a mai fost nevoie.

Pe 22 decembrie ’89, tatăl meu a dispărut de-acasă. Lucra în Armată şi, pentru prima oară în viaţă, nu l-am mai văzut atunci timp de o săptămână în şir. A revenit cândva între Crăciun şi Anul Nou obosit, bărbos, cu port-arma la şold. Câţiva ani mai târziu aveam să aflu că atunci, în perioada Revoluţiei, stătuse prin păduri, la unitate, atent noaptea până la epuizare la orice trosnet de creangă, la orice sunet suspect. Soldaţii erau şi mai speriaţi decât el şi nimeni nu ştia ce se întâmplă. "Haos” a fost cuvântul-cheie în acele zile, iar mama, acasă, a reuşit cumva să îşi ţină înăuntru toată teama faţă de faptul că tata ar putea păţi ceva, fără să îşi trădeze îngrijorarea faţă de noi, copiii. 

Doar că eu nu înţelegeam ce au cu Ceauşescu. Nu era el cel care avea grijă de noi, nu asta se dădea zilnic la televizor? Nu pe el îl vedeam în fiecare zi în portretul din clasă, mare, aproape strivitor cu autoritatea lui şi totuşi protector, ca orice tată? Părinţii mei nu suflaseră niciodată o vorbă în faţa noastră, a copiilor, despre ce se întâmpla cu adevărat în România acelor ani.

 
în acele zile de final de decembrie vedeam la televizor mulţi soldaţi. Ştiam cum arată de la tata de la unitate, doar că acolo mai toţi erau simpatici şi îmi arătau cum se face funda la bocanci sau cum se pune boneta pe frunte aşa încât să nu-ţi alunece. Acum însă cei din televizor alergau ca bezmeticii cu căşti pe cap şi mitraliere în mână. Din ele ieşeau ritmic străluciri albe, ca de artificii, urmate imediat de nişte bubuituri ca ale pocnitorilor cu carbid pe care le făceau băieţii de la noi din cartier.

O voce din televizor spunea ceva despre faptul că suntem norocoşi că în acel decembrie nu a nins, altfel sângele ar fi rămas şi mai mult pe caldarâm, îngheţat în zăpadă. Atunci am înţeles că se întâmplă ceva important şi brusc presimţirea neagră mi-a strâns stomacul: dacă Moş Gerilă avea să fie împuşcat de terorişti? Ştiam că e magic şi că poate multe, dar chiar aşa de magic încât să se ferească de gloanţe? Nici mama nu mi-a împrăştiat temerile prea mult, răspunzându-mi la întrebare cu un: "Nu ştiu, eu cred că Moşul va veni chiar dacă e Revoluţie, dar să vedem". 

Habar n-aveam la vremea aia că Moşul nu doar că avea să vină, dar avea să aducă mult mai mult decât darurile de sub brad. Simţeam că trebuie să fie ceva special din euforia oamenilor de pe stradă, din faptul că şoferii claxonau ca nebunii, că trecătorii îşi arătau semnul victoriei (câteva luni mai târziu, până şi preţul bărcuţelor din Orăşelul Copiilor crescuse de la doi lei la cinci, ceva nemaivăzut). 

Încet-încet au apărut reclamele la Bonibon şi Tropicana, pâinea turcească - moale ca într-un vis de iarnă - şi sucul de la dozatoarele Cornelius, care îţi colora limba. Era un miraj al abundenţei, culorilor, gusturilor care dădeau peste cap universul fiecărui copil crescut cu lapte străveziu şi salam de soia. Nici măcar Moş Gerilă nu mai era la fel, acum îi spuneam Moş Crăciun, iar apelativul "tovarăşa educatoare" era brusc taxat cu o încruntare şi un dojenitor: "Şşşt! Acum se spune "doamna!". 

Nu înţelegeam prea multe. Nu ştiam de ce arătau la televizor, luni la rând, aşa de multe femei plângând lângă morminte din Timişoara şi Bucureşti pe care erau aşezate steaguri româneşti. Nu înţelegeam preţul.
A trebuit să treacă mulţi ani ca să dau peste documentarele, mărturiile, cărţile (din păcate, nu mă refer la manuale) care m-au făcut să înţeleg cât de important era darul acelui Moş din ’89: eliberarea, aerul brusc nou atunci când era inspirat în plămâni. Banalul fapt că acum pot sta în faţa unui laptop, desfăcând o portocală şi bând un pahar de vin, scriind ce gândesc, fără teamă. 
îmi doresc ca cei născuţi după ’89 să poată înţelege sentimentul ăsta. Ar fi, cred, cea mai mare mulţumire a celor care au murit acum 24 de ani.

Darul meu e infim comparativ cu sacrificiul lor, dar e acolo în fiecare an, arzând cu flacără vie într-un loc de lângă biserică, deasupra căruia scrie "Morţi". Lumină caldă pentru acele mii de Moşi Crăciuni dispăruţi într-un Decembrie geros, fără portocale.