Dorotea Momir, București, anii 70 – Primii bani câștigați din muncă.

După terminarea clasei a VIII-a la Liceul nr. 7 din Timișoara (zona Piața Lahovari/ Bălcescu), la fel ca mulți copii din generația mea care proveneam din familii cu venituri modeste alegeam să ne continuăm studiile într-o Școală profesională, pentru a avea o meserie și să ne câștigăm cât mai repede "pâinea". Așa se face că am ajuns elevă la Grupul Școlar Comercial Nicolae Krețulescu (Kretzulescu) din București, o școală mixtă care patrona Școala Profesională pentru vânzători produse alimentare, textile și aparate electro-tehnice (eu am optat pentru secția aparate electro-tehnice). Școala profesională era în subordinea Liceul Economic care pregătea elevii pentru profesia de contabili. Școala se afla pe B-dul Hristo Botev, iar Internatul pe str. Mântuleasa nr. 29, într-o clădire a unei școli mai vechi. După câte știu și azi Liceul economic Nicolae Krețulescu mai funcționează la aceeași adresă.

Cum am ajuns eu să câștig banii din imaginea de mai sus? Școala profesională pe care am urmat-o eu, era structurată pe zile de școală, trei zile pe săptămână și trei zile de practică în diverse magazine. Da, pe vremea aceea săptămâna de școală avea șase zile, inclusiv sâmbăta!. Pentru zilele de practică, periodic, primeam câțiva bănuți, 15 lei, 25 lei, etc. dar pentru noi la acea vreme însemna o avere. Așa se face, că eu am pus de-o parte această primă bancnotă din primul meu salariu, sau mai bine zis primii bani primiți din practica profesională, dar eu îi consider ca primii mei bani câștigați. Țin minte că semnam și o condică, pentru că magazinele aparțineau unităților comerciale de stat. La acea vreme tot prin intermediul școlii ni se dădeau îmbăcăminte gen paltoane de iarnă groase, halate pentru practică și dacă nu mă înșeală memoria și bocanci, lucruri la care copiii de azi cu fițe, nici nu s-ar uita, dar pentru noi erau lucruri de mare ajutor și folos. Școala profesională a avut durata de doi ani. Eu am urmat-o în perioada 1970-1972.
Mie una, venită din PROVINCIE (mor când aud expresia asta) mi-a plăcut foarte mult, ca și copil, să fiu elevă în București! Bucureștiul, capitala țării, pe care o cunoșteam doar din fotografiile din manuale, era ceva atât de măreț și de îndepărtat ca în poveștile cu "Peste șapte mări și șapte țări ... ", deci vă imaginați cât eram de exaltată când m-am trezit că fac practică în cel mai mare magazin din țară la acea oră, la Magazinul Universal VICTORIA, magazin în care chiar în acea perioadă s-a instalat scara rulantă, pe-deasupra la inaugurare venise Președintele țării, nimeni altul decât tovarășul Nicolae Ceaușescu!, și venise cu alaiul la doi pași de mine, la Raionul de Aparate Radio-TV, de la parter, unde făceam practică.

Simt și acum bucuria aceea de copil când plimbându-mă prin oraș descopeream câte o clădire, Sala Palatului, Ateneul Român, Casa Scînteii, etc. Era perioada în care pe noi, copiii școlari, ne scoteau în stradă, să întâmpinăm delegațiile străine, să facem practică, adică curățenie, în cartierele noi construite, la fel, țin minte că am ajutat la dezafecatrea unei aripi, (adică am cărat niște cărămizi!) la Hanul lui Manuc, la acea vreme fiind nefuncțional, era doar o dărăpănătură. Era perioada în care mergeam la Defilarea de 1 Mai (la ultima am participat și eu, în 1971) apoi aceste defilări au încetat și au fost înlocuite de Spectacole realizate în Stadioane), era perioada în care nu aveam voie să ieșim decât în grup însoțiți de Dna pedagoagă, dar și așa eram fericiți pentru că însoțiți de Dna pedagoagă mergeam la Teatru, la Spectacolele de la Sala Palatului, la plimbări în parcuri, la diverse evenimente, ba chiar și la Serile de dans organizate de Școlile unde erau cu preponderență elevi băieți!, uneori aceste seri se țineau la ei la Școală, uneori la noi, iar Domnii pedagogi și Doamnele Pedagoage erau cu ochii pe noi. Dar asta nu conta, noi la acea vreme eram cât se poate de cuminți, chiar dacă băieții ne mai furau câte un sărut. La fel, și Dnul Diriginte ne ducea în multe locuri să cunoaștem Bucureștiul, unul din locuri a fost Carul cu Bere, unde am intrat nu ca să bem ci ca să ni se arate magazia, restaurantul să ni se povestească despre local. Așa că, să nu vă imaginați că sufeream!!! ba dimpotrivă eram cât se poate de fericiți. Pe d-nul diriginte l-a chemat Tănăsescu George, iar pe dna pedagoagă, Dorneanu Florica. Cea mai simpatică amintire este aceea că pentru prima dată în viața mea am auzit expresia specifică zonei: Duduie, Duduiță, îmi plăcea la nebunie, când cineva mi se adresa "Sărut mâna Duduiță, doresc să cumpăr ... ".

Aș mai adăuga că pentru noi PROVINCIA, perioada anilor 70-71-72 ... au fost niște ani foarte grei, inumani, a fost începutul calvariei care a durat până în 89. Pentru cei care n-au trăit acele vremuri nici nu-și pot imagina, cum părinții noștri sau chiar și noi, dacă aveam norocul să se aducă la alimentara portocale, saloane, etc, etc, stăteam câte 2-3 ore pentru 1 kg de portocale, că mai mult nu primeai, într-un vacarm de oameni care se îmbulzeau, se împingeau să ajungă și ei, și mai aveai și ghinionul uneori, după ce stăteai cu orele se terminau taman în fața ta. Acesta a fost începutul vieţii mizerabile pentru noi cei din provincie, cu lipsa alimentelor de bază. Dar când am ajuns la București mare mi-a fost mirarea că găseam portocale în lăzi la toate aprozarele, la toate alimentarele ...

... așa că din puținii bani primiți ori din practică, ori de acasă cumpăram portocale și le duceam acasă ca un cadou prețios! Da, așa am trăit, unii dintre noi, acele timpuri. Poate pentru noi copiii nu erau atât de dure, de dureroase cum erau pentru părinții noștri, care erau neputincioși în fața unei stări de fapt absurde. Așa că dragii mei prieteni, acei câțiva lei câștigați, cel puțin pentru mine erau cât se poate de valoroși, oricât de puțini erau. Iar bancnota pe care am păstrat-o are o valoare sentimentală mult mai mare decât valoarea ei reală. Recent am găsit-o în cutia mea cu astfel de relicve ale trecutului și privind-o mi-am amintit de frumoasa perioadă din viața mea, ca elevă la București!
Întorcându-mă acasă la Timișoara, nu am lucrat decât un an în profesia de vânzătoare, la Magazinul de produse electrice de lângă Gara de Nord, pentru că în "Cartea Vieții" mele alt drum mi-a fost scris să-l urmez...


Legitimație de acces la Sala Palatului, într-un mare spectacol la care am participat și noi, și la care, bineînțeles că invitatul de onoare a fost tov. Ceușescu.

Filă din Carnetul de la Cantina Școlii, dacă o pierdeai rămâneai flămând

Cu colega și prietena mea Zierler Maria (din Anina), în curtea Internatului. De remarcat freza de la acea vreme, care era stil "tapată", pe care însă nu aveam voie s-o purtăm decât duminica, adică nu la școală și nu la practică, când eram eleve!