Festivalul plăcintelor – Poiana Răchițelii 2019 (70 fotografii)

De pădureni am aflat prima oară pe navetă, când începusem școala la oraș, în clasa a cincea. Primele patru le făcusem la școala din sat, desființată între timp (ce bună ar fi fost acum). Mai bine zis pe “cursă” – așa-i ziceam noi mașinii care ne ducea la școală. Nu se folosea cuvântul autobuz. Ei erau acei oameni mai prăfuiți, mai transpirați, mai ponosiți, la văzul și în vecinătatea cărora noi cam strâmbam din nas. Apropierea de oraș (noi la 3 km, ei la 20-30-40) ne făcea mai aroganți și o să explic de ce. Ei, cei “de la păduri” erau mai aproape de pământ, cu joburi mai puține la stat (spre deloc), mai departe de orașul înfloritor. Asta le-a creat lor un complex și nouă o ușoară superioritate. Noi eram cei integrați de sistem, noi munceam în combinat, aveam magazine, electricitate, portrete la panouri de onoare, zahăr, ulei ambalate frumos, rochii și pantaloni la comandă etc. Ei, nimic din toate astea. E-adevărat că tot noi aveam și colectivizare, poluare, atribuțiuni de UTC sau de partid, munci patriotice, PTAP (Pregătire a tineretului pentru apărarea patriei), dar asta nu conta, părea că toți înțelegeam că prosperitatea vine cu un preț care trebuia plătit fără prea multe comentarii și împotriviri. Nimic din ce aveau ei mai de preț atunci, respectiv: aer curat, mâncare sănătoasă, lipsă restricții, libertate, drept asupra proprietății, drept asupra bunurilor produse etc, nu erau apreciate de nimeni. Ei au fost multă vreme considerați niște periferici de care orășeanul se poate lipsi, dar a căror brânză era bună cum nu găseai niciunde în comerțul socialist. Niciodată nu am înțeles de ce strigătura: Pădurene lapte-n troc, adă fata să ți-o joc! era spusă mai întotdeauna în batjocură. Stai puțin, laptele lor era foarte bun, nu? Și fetele lor frumoase, nu? Deci? Între timp lucrurile s-au mai reglat, ei s-au tras mai spre oraș, și-au cumpărat case mai aproape, orășenii și-au mai făcut case de vacanță pe la ei, ne-am mai amestecat. Totul bine.

Totuși, printre cele de mai sus era un lucru pentru care erau apreciați. Din pricina căruia se întâmpla să-i mai vedem pe la televizor sau pe scenele Cântării României. Absolut contradictoriu pentru noi: uite măi, de la păduri, cum naiba, dar n-arată rău și nici nu cântă rău și nici nu se mișcă rău, ce fain, da, așa da… Exista deci un palier, cel artistic tradițional, etnic în care ei puteau sta alături de oricare alții din țară. Ba chiar și din alte țări.
Mie nu mi-a plăcut în mod deosebit costumul pădurenesc (o să ziceți că am rămas arogant), cămașa femeii tinere mi s-a părut întotdeauna într-un dezacord cromatic infernal dus până la violență. Una izvorâtă parcă din complexul pomenit mai sus: hei, sunt aici, o să cos roșu pe cămașa asta până ai să mă vezi!!
Privit însă în ansamblu și mai ales în timp și pe categorii de vârstă, costumul pădurenesc are lucruri minunate, emoționante. Pe de-o parte avem profilul tinerei dezinvolte, fâșnețe, cu costum violent care a cusut la el până l-a făcut rigid și greu – reprezentată în pozele de mai jos de tânara care s-a prins că-mi place costumul și mi-a pozat rece și rigidă precum o veritabilă sculptură. Iar pe altă parte avem bunica de pus la rană care-ți face plăcinte și pe care ai dori s-o ai oricând ți-e greu. În al cărei costum, așezat în toate cele, s-a inversat totul – negrul din florile mici a devenit background, florile mari și roșii au devenit mici, discrete, rafinate, înțelepte. Albul și-a câștigat locul, totul îți spune șoptit că nu-i nevoie să strigi, că există și alte tipuri de atracție și alte tipuri de a te face ramarcat. Bunica, pe cât de gârbovită pe-atât de monumentală.
Evident că între acești poli propuși de mine, femeia tânără și cea în vârstă, poți situa toate celelalte categorii de vârstă, sex, costum, cromatică, desen, funcționalități și ce mai vrei.
Dar de bună seamă că au făcut-o deja alții mai bine, motiv pentru care m-aș cam opri acum.