În căutarea fructului oprit - discuție cu Speranța Rădulescu, etnomuzicolog

Foto sus – Speranța Rădulescu la Ștefănești, 2004

De peste 20 de ani, sub marca Ethnophonie din cadrul Muzeului Național al țăranului Român - MȚR - apar trei categorii distincte de muzică: lăutărească, românească tradițională și muzica minorităților etnice. Totul a pornit cu doar câteva casete și concerte la MțR, la începutul anilor 90, iar acum catalogul Etnophonie a crescut considerabil.

Speranța Rădulescu este etnomuzicolog, profesor doctor în muzicologie, cercetător principal la Muzeul Țăranului Român și la Universitatea de Muzică din București. S-a născut în Buzău, în 1949, a urmat studiile de compoziție muzicală (1967-1973) și a obținut doctoratul în muzicologie  în 1984. A călătorit prin toată România împreună cu colegii ei mai tineri, mereu în căutarea artiștilor și a culturilor muzicale autentice, departe de orice tip de folclor televizat.  Chiar și în ziua de azi puțină lume știe că ea este cea care a descoperit Taraful din Clejani. Formația din satul omonim a ajuns renumită în toată lumea la începutul anilor 90, pe atunci profesând sub numele de Taraf de Haidouks, cu management belgian. Speranța Rădulescu organizase însă un concert cu muzicanții din Clejani, la MȚR. Intenționa să înregistreze și o casetă, însă lipseau banii necesari.

Vasile Năsturică, MȚR, 2010

Horia Bernea, directorul de atunci al muzeului, a donat 100 de casete goale și hârtie. în acest fel a luat naștere prima publicație marca Ethnophonie: din start își propunea să fie o contrapondere în peisajul muzical românesc care era invadat de un folclor idilizat și înfrumusețat, ce nu avea nimic de-a face cu muzicile rurale adevărate, cum își amintește Speranța Rădulescu:

Speranța Rădulescu: Noi nu avem în vedere muzica populară pur și simplu, ci, conform criteriului nostru, muzica trebuie să exprime o identitate locală sau regională. Acolo unde acest lucru nu mai este valabil, ne pierdem interesul, pentru că ne-am propus ca seria noastră să publice muzică tradițională. știm că această muzică dispare și că devine din ce în ce mai greu să găsim muzicanți care să corespundă viziunii noastre.

Lucrurile stăteau cu totul altfel la începutul anilor 90. Apăruseră, atunci, pe lîngă Fanfara din Zece Prăjini, și vocile unor țărani sau grupul lui Ioan Pop din Maramureș, pe casetele tinerei mărci - muzici pline de viață din toată țara, precum cântecele și dansurile de Crăciun din satul Hoteni. Ansamblul Iza al lui Ioan Pop a fost înregistrat în 1993 în Maramureș. înregistrările nu aveau loc într-un studio, ci într-o casă de lemn, unde se întâlneau oamenii, se bea horincă și se petrecea cu muzică.
La început casetele se găseau la MȚR, acum rețeaua s-a extins în librăriile importante, dar și online. Speranța Rădulescu a mers în turnee cu muzicanții descoperiți de ea, mai ales în Franța sau Elveția. Însă la finalul anilor '90 finanțarea pentru Ethnophonie dispăruse aproape complet, iar în 2000, cu ajutorul suportului financiar primit prin programul european Euroart, platforma a putut să-și asigure un nou început. La acel moment profilul casei de discuri se extindea.


În sat la Zece Prăjini, Iași

SR: În 1992, când am produs prima casetă, intenționam să scoatem numai muzică românească, dar apoi ne-am dat seama repede că acest lucru nu va fi posibil, nici necesar. Extrem de convingătoare era muzica pe care o găsisem în Transilvania. Acolo trăiesc laolaltă trei grupe etnice diferite, care își au rădăcinile în sunetele acelorași muzicanți. Aceștia transferau muzica dintr-o sferă într-alta și lor trebuia să le facem dreptate. Deci am introdus și muzica altor etnii în catalogul nostru.

De atunci, Ethnophonie a publicat și muzică evreiască pentru sărbători, din Botoșani. Florin Iordan, care lucrează din 2003 pentru Ethnophonie, povestește:

Florin Iordan: A fost o cercetare foarte anevoioasă, cu trei călătorii între 2004 și 2006. La început am lucrat acolo cu muzicanți foarte bătrâni, care în tinerețea lor mai cântaseră și la sărbători evreiești. Apoi am ales diverse bucăți muzicale colectate din mai multe sate. I-am rugat pe bătrânii găsiţi de noi să le asculte şi să ne spună ce ştiu, ce cred despre ele. în felul acesta ne-am verificat informaţiile iniţiale şi împreună am încercat să reconstruim o anumită imagine a vieţii muzicale din comunităţiile evreieşti. în final am înregistrat piesele cu un taraf din Botoșani.

Pe lângă activitatea ei pentru Ethnophonie, Speranţa Rădulescu a produs frecvent CD-uri cu muzică românească celor care află în afara țării. Munca ei e recunoscută de experți pe plan internațional dar și în România această marcă a devenit cunoscută, având în momentul de față un catalog nu prea mare, dar cu o selecție bine făcută.
Principala muzică reprezentată e cea a diferitelor tarafuri din toată țara. O decizie conștientă și o situație fericită, pentru că altfel Vasile Soporan și Taraful lui Emil Mihaiu n-ar fi putut înregistra vreodată muzică împreună, iar muzica lor nu a apărut niciodată în mass-media în măsura în care ar fi meritat, este de părere Speranţa Rădulescu.

SR: În toată România eu nu am găsit o singură instituție de stat care să se preocupe în vreun fel de tarafurile tradițonale. Evident că alocă bani pentru ansamblurile folclorice, dar să-i sprijine pe adevărații păstrători și transmițători ai tradițiilor muzicale locale nu le trece prin cap. E ceva aproape de neimaginat. și acest lucru nici nu se va schimba, dacă mă uit cât de adânc înțepeniți în trecut au rămas acești oameni.


Gheorghe Anghel și Gheorghe Fălcaru


Vasile Soporan

Majoritatea redactorilor de la radioul românesc sau cei care lucrează în televiziune, dar  și alți funcționari în domenii culturale nu au avut acces la aceste muzici tradiționale. Etnologul Speranţa Rădulescu are pentru asta o explicație plauzibilă.

SR: Majorității românilor li s-a băgat în cap, cu vehemență, timp de 50 de ani, că folclorul autentic este acela difuzat la radio și TV. Că această muzică e mult mai plăcută decât ceea ce se poate auzi la țară - care muzică ar fi urâtă, grosolană și reprezentativă doar la nivel rudimentar. Noi trebuia să ne prezentăm lumii, dar și nouă înșine, drept oameni civilizați care știu ce înseamnă armonia, cum funcționează o orchestră și cum se cântă corect la un instrument. Dacă decenii la rând li s-a spus oamenilor că ăsta e adevărul, cum am putea să presupunem că o mică serie de CD-uri va schimba ceva la o imagine construită de un regim național comunist timp de 40-50 de ani?! Nu e așa simplu.
Totuși, Speranţa Rădulescu și colegii ei îndeamnă la o schimbare de mentalitate. Vocea ei este auzită, cel puțin printre intelectuali, studenți, chiar elevi. Mai ales acest public tânăr, urban, dar și turiști străini care cumpără CD-urile Ethophonie.

Un disc mai vechi se cheamă Dance Music from Old Time Chioar. Prezintă muzicile de dans dintr-o mică regiune din nordul Transilvaniei. Sunetul aduce un pic cu muzicile instrumentelor cu coarde din centrul Ardealului, dar cu o tonalitate locală.
Trio-ul Gheorghe Negrea provine dintr-o singură familie. Doi frați și un fiu cântă la vioară, violă și contrabas. Florin Iordan povestește:

FI: În 1994, Speranţa Rădulescu a fost prima dată acolo, în 2010 am fost împreună să vedem cum s-a transformat muzica. în acest răstimp, muzicantul nostru aproape renunțase la activitățile lui, mai cânta doar foarte rar la nunți. Fiul său, care avea 14 ani atunci când făcusem înregistrările și care era un foarte bun violist, devenise acum interpret de manele. Iar al treilea muzicant murise.

Speranţa Rădulescu adaugă:
SR: Ghiţă Negrea - care e și persoana principală a acestei formații - s-a dovedit un excelent narator. El mi-a povestit, într-o română minunată, toată viața lui, din copilărie până azi. și odată cu povestea vieții lui, am putut să aflu și povestea transformărilor muzicilor locale. De la cea pe care o putem auzi pe acest disc, până la manelele fiului său. Eu am transcris toate astea și un fragment apare în booklet-ul CD-ului. E cea mai frumoasă poveste pe care am notat-o vreodată, și e redată aproape cuvânt cu cuvânt.

Extras din booklet:
Mai demult oamenii veneau la mine și spuneau: Hei, Ghițuca, ia suta asta de lei și cântă-mi un  Joc de început, ca odinioară. Oamenii cunoșteau muzica și cereau ceea ce le plăcea. Asta se întâmplă rar astăzi. Oamenii au devenit mai reci și distanți. Bătrânii au murit iar copiii lor lucrează aproape toți în străinătate, pentru ei muzica nu mai e așa importantă. își doresc o mașină frumoasă, o căsuță, se interesează de alt fel de muzici când vin acasă: rock, folk, ori manele. Toate astea mi-au frânt inima!


Casa lui Gheorghe Negrea, Baia Mare, 2010


Gheorghe Negrea, Baia Mare, 2012

Pe CD-urile Ethnophonie ale anilor trecuți găsim muzică din Maramureș, suflători din Moldova dar și cântece aromâne din sudul Albaniei. Piesele din satul Andon Poci au fost înregistrate de academicianul german Thede Kahl, un cunoscător al culturilor din Balcani - dar mai ales al muzicii, limbii și istoriei aromânilor. CD-ul The Aromanians of Andon Poci prezintă muzica fărșeroților din sudul Albaniei, cântece despre viața ciobanilor nomazi care odinioară pregăteau brânză de oaie pentru întreaga zonă balcanică. Dar și cântece de nuntă sau cele dintr-un ritual pentru chemarea ploii.
Booklet-ul cu multe imagini este aproape o carte. Speranța Rădulescu a publicat deja mai multe cărți despre muzică, volume care nu au nimic din etnologia muzicală seacă.
Foarte edificatoare sunt discuțiile cu lăutari, prea multă vreme ignorați de lumea muzicală. Chats about Gypsy Music - Taifasuri despre muzica ţigănească descrie viața de zi cu zi a muzicanților rromi din România:

SR: Muzica lăutărească fusese exclusă din categoria folclorului. Era considerată degradată, eterogenă și fără specific românesc - nimeni nu se interesa de ea. Până la un punct, e adevărat, pentru că țiganii cântau inițial numai între ei. Dar apoi, această muzică a devenit cea mai populară în orașele din sudul țării. în carte am vorbit despre asta: ce cântă țiganii lăutari. Ei pot cânta muzica românilor sau a altor etnii, dar dincolo de asta și propria lor muzică.

și adaugă Florin Iordan: Noi vrem să prezentăm o alternativă reală față de folclorul televizat. și tocmai pentru că nu există alte căi de a publica aceste muzici, facem noi această colecție. Ne simțim chiar obligați să scoatem seria asta - cu puținele resurse pe care le avem - pentru că trăim într-o țară cu o tradiție muzicală bogată care însă e foarte prost prezentată.


Violonistul Emil Mihaiu și bracistul Urszui Kalman

Speranţa Rădulescu spune despre sine că este un cronicar al culturii muzicale pe cale de dispariție. Cultură căreia îi aparțin în egală măsură doinele și baladele de la țară, ca și cântecele de mahala. Acolo, chiar și pe vremea lui Ceaușescu le-a reușit unora să se descurce cu regulile stricte ale cenzurii. în acel timp, Speranţa Rădulescu lucra la Institutul de Folclor iar în studio îl întâlnise pe marele protagonist al scenei lăutarilor bucureșteni, violonistul Ion Petre Stoican.

SR: Deja în 1980 făcusem o grămadă de înregistrări cu Ion Petre Stoican - trebuie să mai fie la Institutul de Folclor. El mi-a povestit atunci cum s-a eschivat în fața cenzurii comuniste și și-a cântat totuși piesele în restaurante. Avea o listă fictivă de titluri și texte care cumva erau permise și mereu prezenta acea listă. Dar în realitate cânta texte precum acesta: Nu am frică de nimic, doar teamă de întuneric, că atunci vine o mașină, și mă ridică...

Tot din cultura perifieriei bucure ștene venea și violonistul Vasile Năsturică: el cânta delicat și variat, deținea un repertoriu inepuizabil. De aceea, e o bucurie că există un CD Ethnophonie cu muzica lui, înregistrat în 2009. Poate fi considerat un document pentru că Vasile Năsturică a murit în aprilie 2011, și cu el s-a încheiat o întreagă epocă a muzicii urbane lăutărești, spune cu regret Speranţa Rădulescu.

SR: în mintea lăutarilor, muzica lăutărească încă mai există. Dar instrumentele nu mai sunt acustice, și chiar și atunci când sunt acustice, sunt amplificate în mod grotesc. Acompaniamentul armonic s-a schimbat foarte mult, a devenit mai complex. Lăutarii sunt încântați de asta, dar noi nu credem că e ceva de calitate. Deci încă există ceva ce ei numesc muzică lăutărească, dar după părerea mea, vremea de aur a acestui gen muzical a trecut de mult. și nici nu există contextul pentru o renaștere.


Speranța Rădulescu, Taraful din Clejani, 1991

Odată cu modernitatea care a invadat România după căderea lui Ceaușescu, a început dispariția muzicii tradiționale. Lucru care a fost accelerat prin emigrarea multor români și prin dezintegrarea structurilor sociale la țară. De acolo și valoarea mare pe care o au aceste CD-uri. Generațiile următoare pot afla despre bogăția muzicii românești, în toate formele ei.

foto Florin Iordan, Marius Caraman, Speranța Rădulescu

Recomandări

CD 015, ETHNOPHONIE Cântările Lui Vasile Soporan din satul Frata
CD 020, ETHNOPHONIE Dance Music From Old Time Chioar
CD 012, ETHNOPHONIE Aromanii din Andon Poci. Cântări și povestiri
CD 001, ETHNOPHONIE The End of the Millennium in the Romanian Village
CD 010, ETHNOPHONIE The late glory of the Musicians from Naipu
CD 019, ETHNOPHONIE Lăutarească Music with Vasile Năsturică's Ensemble
CD 009, ETHNOPHONIE Muzică veche din Moldova de Sus  
CD 101, ETHNOPHONIE Bazar. Cântări din veacul al XIX-lea. De Trei Parale (Partea II)