În Sfântul Gheorghe după 10 ani. Edgar Zippel, direct din Berlin.

Sfântul Gheorghe al deltei trebuie văzut iarna. Sugerez tuturor mersul în locuri depopulate, pustii, ruinate, amorțite de frig, fără locuri de muncă, fără mega image și fără mall.
Tuturor celor care vor să vadă locul golit de zgomotul de tot felul pe care îl pot produce oamenii, de glazura de bune intenții pe care o aștern mereu la început, de năclăiala de pe urmă.
Zilele astea se face un an de când plecam cu Edgar în deltă. Ca mâine eram la revelion în căminul cultural cu mese întinse, cu rechin afumat, maioneze și lichide volatile, rochii volănate, oameni super primitori. Aflam în acea noapte de haholi. Superiori lipovenilor, cu alt fel de sânge, altfel de fornăit în nări, te puteai împrieteni bine de tot cu ei dacă țineai la băutură și nu intrai prea mult pe teritoriul lor. Un fel de ukrainieni mai de soi care spre stupoarea mea aveau formație muzicală în sat de ani buni, Delfin 90. Găsiți piese cu ei pe YouTube.

Nu însă despre asta vreau să vorbesc acum. Oricum acea noapte a fost destul de diferită de tot ce experimentasem noi în acele zile în Sfântu.
Toate pozele din această postare sunt cu Edgar. Ce vedeți nu e însă neapărat un portret al fotograful german Edgar Zippel, e doar felul meu de a povesti despre un om pe care l-am cunoscut cu mulți ani în urmă la Berlin.
Născut din părinți bănățeni și plecat de mic în Germania, e unul din acei străini care cunosc mai bine Romania decât mulți dintre noi. În 1992, împreună cu Stephan Hoffstadt, scotea la editura Aragon din Berlin: Reiseland Rumänien, poate primul și cel mai complet ghid al României de după revoluție.

Practic el m-a dus anul trecut în Sfântul Gheorghe, loc unde revenea după exact 10 ani. Îmi doream de mult timp să văd marea iarna și uite că venise și momentul perfect.
Acele zile au fost tihnite în toate cele. Ralantiul locului combinat cu ritmul lui Edgar m-au pus și pe mine la punct în scurt timp. Mi-amintesc prima zi în care am ieșit afară. La finele zilei eu aveam vreo 300 de fotografii cu digitalul, Edgar făcuse în jur de 6 pe film. Evident n-am reușit să scap de acea goană a orășeanului obsedat să agonisească în cutia lui cât mai multe, am reușit însă să o reduc un pic și să observ mai mult. Am trecut prin aceleași locuri în zile diferite, momente diferit luminate, și, în ultimele zile chiar suflate cu o zăpadă care întețea și contrastul și frigul. Rar mi se întâmplă ca privitul și hoinăreala să fie singurele mele griji, prin urmare mă bucuram din plin.
Edgar căra după el kile întregi de aparate pe film și deseori îl găseam în același loc după mult timp. Părea că pentru el achiziția cadrului era mai anevoioasă decât pentru mine.
Precum aminteam mai sus, el revenea aici după 10 ani. Atunci a fotografiat câțiva oameni iar acum voia să-i revadă și să le dea pozele. Am găsit un bătrân pescar care era foarte bucuros să vadă fotografia de atunci, și o tânără care pe-atunci, acum 10 ani, era o fetiță. În seara zilei în care am întâlnit-o, am fost oaspeții casei lor pentru o cafea.

Una peste alta, acele zile au fost clar altfel. Am văzut ce nu mai văzuzem: o deltă desaturată de culoare, o mare care abia atunci am înțeles de ce se numește “neagră”, pescari aspri în retragere, animale blânde, cai mici sălbatici, vaci molcome, urme de șacali, vidre vesele și legiuni întregi de cătină.
N-am mâncat ciorbă de pește în Sfântu. Nimeni nu s-a ostenit să gătească pentru doi turiști. Am mâncat în schimb la Tulcea în port, și la dus și la întors.

Am pus aici, pe FB, vreo opt zeci de fotografii din acele zile. Să le vedem mai mari.

Foto modeste: Ciprian N. Isac