Înainte de a deveni nimic, frica se transformă în liniște. L. N. Tolstoi – 192 de ani de la naștere, 110 de la dispariție.

Dacă ajungi să îi spui unui prieten „ai grijă, că lui Ivan Ilici i s-a tras de la o lovitură într-o parte”, atunci când îți spune că i-a apărut cine știe ce rană dubioasă, îți dai seama că Tolstoi a reușit să te locuiască până în cea mai adâncă fibră a ta. „Moartea lui Ivan Ilici” nu numai că e cea mai bună nuvelă a lui Tolstoi, dar e și una dintre cele mai bune nuvele scrise vreodată, din întreaga mare literatură a lumii, și cu siguranță așa va și rămâne.
Eu, cu domnul care nu era neapărat moșier al Iasnaiei Poliana, nu am făcut cunoștiință prin Ivan Ilici, ci prin niște povești care mi-au fost citite în copilărie, admirând, pe atunci, doar ilustrațiile, care mi se păreau deosebit de frumoase. Cunoștiință, la modul serios, am făcut cu el, nu prin Anna Karenina, ci prin Învierea. Rezonam, la modul intim, cu dorința boierului de a renunța la avere și de a deveni bogat întru duh, întru domnul, chiar dacă eu nu eram nici pe departe boieroaică. Cert este că, prin Învierea, Tolstoi m-a cucerit în așa măsură încât acum nu pot răspunde la întrebarea: „Tolstoi sau Dovstoievski?”. Apoi au venit Anna Karenina și alte povestiri și dragostea mea pentru el s-a consolidat.
De adevăratul lui geniu (nu, nu mi se pare deșuet acest cuvânt) mi-am dat, însă, seama, abia după ce am citit Moartea lui Ivan Ilici. Întâmplarea face să fi și studiat nuvela la un curs de hermeneutică literară, din cadrul masterului de filosofie, curs predat de Gabriel Liiceanu, care a făcut un adevărat și minunat elogiu acestei monstruoase nuvele. Evident că nuvela se pretează la hermeneutizări fenomenologice și chiar din sfera heideggeriană, iar dacă știți ce vreau să spun, știți ce vreau să spun (scriu aici doar Das Man și Dasein, fără alte explicații). Întâmplarea a continuat cu o experiență neplăcută prin care am fost nevoită să trec și care mi-a readus în minte Moartea lui Ivan Ilici. Experiența avea de-a face cu moartea, iar recitirea nuvelei m-a făcut să înțeleg că ține de fiecare în parte să trecem împăcați sau nu pragul ce desparte existența de non-existență, că e înfricoșător, dar că, odată trecut prin acest proces de înțelegere și acceptare, frica se transformă, înainte de a deveni nimic, în liniște.

Iar cel mai important de avut în vedere, atunci când te plasezi în orizontul finitudinii, este nu cât mai ai de trăit, în ce fel o să mori și ce se va întâmpla în momentul trecerii, ci cât ai trăit, cum ai trăit, în ce fel ai reușit să faci, cu ce ți s-a dat, experiențe de care să te fi bucurat și tu și cei din jurul tău, iar la final împăcarea cu gândul că tot ce contează e să fi avut câteva clipe de fericire (dacă putem folosi acest cuvânt, dacă nu, un înlocuitor cât mai apropiat de această idee) care să învelească sufletul, gata să iasă din corp, într-o foiță translucido-luminescentă, într-un fel de diafanie sclipitoare.