Încurcătură de maţe

La acest buton răspund eu. Călin. De fapt, nu răspund, ci continui să mă întreb, iar întrebările mele, incertitudinile pe care fiecare dintre noi le purtăm în cârcă, vor putea ajunge răspunsuri sau curiozităţi din care să vă recompuneţi, la rândul vostru, cestiunile.
Despre lumea sunetelor voi scrie. Cumva, obol adus faptului că de douăzeci de ani suflu într-un fluier. Unul care m-a purtat între mări şi ţări, unul care mi-a adus în faţă prieteni şi mi-a şlefuit un soi de statut. De muzicant. De-ajuns despre mine. Atât cât a fost necesar să ne cunoaştem.

În următoarele rânduri, asupra lucrurilor făcute de Roxana Moişanu, o harpistă. Spus simplu. Mai rară ocazia să poţi asculta un asemenea instrument. E de ajuns să gândeşti proporţiile acestui univers sonor: 47 de corzi, un metru opşcinci înălţime, 37 de kile. Sigur, cu variante. Una, spre exemplu: 38 de corzi, unu cinşopt şi cinşpe kile jumate. Lucruri grele adică, la propriu. Aproape de netransportat. Mă rog, cu o dubiţă totul se poate aranja. Dar drumul ăsta, unul sinuos şi absurd, de la ciupiturile corzilor la frânele unei maşinete, îndeamnă fantezia către altceva. înspre industrie. Deşi, într-un fel paradoxal, unul dintre ultimele concerte ale Roxanei, la care am fost prezent, a fost susţinut pe platforma unui camion din primul război mondial. La Râşnov, în cadrul Festivalului de Film Istoric. Aşa că, Roxano, ia-ţi camion!!!



Ultima sa apariţie, la cafeneaua Teatrului Act, a lăsat să zburde prin sală aceeaşi bucurie estompată, a făcut să plutească printre aburii ceştilor cu ceai aceeaşi apariţie vălurită - la fiecare concert, Roxana se prezintă în nişte rochii superbe, eu numai prin filme am mai văzut d-astea - şi ne-a prins pe toţi, ca păianjenul, ca păienjeniţa, în urzeala ei de corzi fără număr şi sunete pocnind ca bobocii de floare, primăvara. Harpă celtică. Una pe care şi-a cumpărat-o şi din motivul ăsta, de a reuşi o oarecare independenţă în relaţia sa de cărăuş al instrumentului.
Un aspect mic, ca o mămăruţă, dar putând să răstoarne la orice răscruce un car mare, o maşinetă, un camion se întinde, ca mierea, de-a lungul corzilor de harpă. Cele mai bune sunt alea făcute din maţ, ca la majoritatea instrumentelor vechi. Firesc şi cele mai scumpe. Dar faptul că un animal trebuie să moară - chiar dacă la abator, pentru carne -, numai ca tu să poţi cânta, să-i poţi oferi acestuia un soi de viaţă de după, încurcă mult ideile noastre, câteodată prea elevate despre artă. Despre arte.

foto/ Salvi Harps