Komartin, Vancu, Ciurtin. Adevărul e ceea ce continuă. Curs anul III, Mari teme ale literaturii române – Facultatea de Litere, Universitatea din București (Partea II)

Prima parte a acestei discuții aici

CLAUDIU KOMARTIN
– Da, pledoaria asta pentru Eminescu o mai țin și eu câteodată, mă bucur că a făcut-o Radu, să nu mă repet.. Cred că vă dați seama cu toții că asta e o literatură și foarte tânără, și foarte mică, și destul de sărăcăcioasă, și în mare măsură provincială. Cu excepția a vreo zece-cinsprezec ani în interbelic, generația ’27, toate avangardele, suprarealismul și a încă vreo 15-20 de ani din ultimii patruzeci, literatura asta a fost de un provincialism extrem. Dacă ea prezintă totuși interes pentru cineva care are o experiență de lectură (eu am fost când eram ca voi și vreo câțiva ani după, un cititor vorace, apoi am încetat să mai citesc la fel de mult), cred acum că dacă literatura română face vreun ban în cadrul poveștii ăsteia mondiale și globalizate în care trăim, face datorită unor excentrici, face datorită tuturor marilor uitați din toate epocile, din toate generațiile. Sigur, putem să vorbim la infinit de autorii canonizați, de la Eminescu la Nichita Stănescu sau, mă rog, Mircea Cărtărescu, că e ultimul acceptat în Parnas, însă pentru mine literatura asta e importantă datorită unor scriitori de care se vorbește rar sau deloc. Și care au avut traiectorii foarte stranii, cu toții, nu întâmplător…poate și partea asta biografică constituie un element și ceva care-mi spune mie că acolo e pe bune, că e o literatură care merită în continuare citită, luată de partea ta. Adică, eu sunt destul de mult pus în dificultate atunci când e vorba despre literatură ca de un mare efort umanist…Nu, eu cred că literatura este despre viața unui om, despre viața celui care se scrie….

RADU VANCU
– Un mare efort uman…

CLAUDIU KOMARTIN
– …un mare efort uman, un efort, cum spui tu, de reumanizare a lumii… lumea asta care pare tot mai dezumanizată, tot mai postumană, tot mai cyborg… Da, într-adevăr, nu sunt împotriva acestei aserțiuni, literatura, artele, încă mai pot face asta… Pe de altă parte, mă întorc la ce spuneam, sunt scriitori pentru care eu am o evlavie care nu se schimbă cu trecerea anilor, și nu sunt scriitorii mari despre care învățăm încă din gimnaziu. Sigur, mă întorc la Eminescu uneori, mă întorc la Arghezi, la Bacovia, care sunt fără îndoială mari poeți, dar sunt mai legat de niște periferici. Și cred că literatura asta e rezistentă datorită lor, datorită acestor experiențe stranii, unice. Urmuz, o cometă - a scris zece texte, dar care au influențat un parcurs, unul din parcursurile, una dintre orientările literaturii care s-a scris după el. Avangardele, în frunte cu Geo Bogza, autor, la tinerețe, a unei cărți, Poemul invectivă, care este extraordinară și care este strict contemporană cu lucrurile cele mai îndrăznețe pe care mișcările radicale ale modernismului european le puneau în circulație. Max Blecher, un mare scriitor european într-o perioadă în care literatura asta de-abia descoperea romanul modern, de pildă. Sigur că îl avem pe Rebreanu, sigur că o avem pe Hortensia Papadat-Bengescu, sigur că avem romanul intelectual al lui Camil Petrescu, dar Max Blecher făcea deodată cu ei niște lucruri care sunt dintr-o altă lume și dintr-un alt frame mental și cultural, după părerea mea. Dacă e să aleg (uneori ne trezim în fața unui raft de biobliotecă și avem de ales niște cărți) între Patul lui Procust și Vizuina luminată a lui Blecher, o voi alege pe cea din urmă fără să stau pe gânduri. Dacă am de ales între Lucian Blaga și Geo Bogza din tinerețe, îl voi alege pe Geo Bogza, nu numai pentru poezia lui viforoasă, supărată, exasperată (fiindcă el era un mare exasperat), ci și pentru poezia de dragoste din Ioana Maria, unul dintre marile poeme de dragoste ale literaturii ăsteia… Blaga nu a scris niciodată poezie de dragoste atât de frumoasă fiindcă era mereu prea supravegheat, se supraveghea și era mult prea deștept, deștept voit. Și mai târziu, un prozator ca Alexandru Monciu-Sudinski este superior… 90% din proza românească din anii ’60-’70 despre care s-a vorbit și s-a scris în prostie, zeci de ani, sunt autori la care nu te mai poți referi decât ca la niște relicve. Un Ivasiuc, să zicem… mult din ce a scris Breban…

EUGEN CIURTIN:
– …academicieni…

CLAUDIU KOMARTIN
…sunt și academicieni…și la fel în zilele noastre, sigur, Mircea Cărtărescu este, cum spune și Radu, și nu-l pot contrazice aici, unul dintre cei mai mari romancieri dintre poeți și e un scriitor care are niște cărți de o mare frumusețe, dar dicolo de faptul că are niște cărți pe care le poți lua separat, are un proiect estetic, existențial, de amploare care pornește cu poezia lui, Faruri, vitrine, fotografii, și merge până la Solenoid. E un mare zeppelin acolo, un mare balon meteorologic pe cerul literaturii ăsteia. Dar pe de altă parte, contemporani cu el sunt niște scriitori admirabili despre care nu se vorbește (poate că-i mai bine că nu se vorebește, o să se vorbească peste treizeci de ani mai mult decât astăzi), și poeți și prozatori, în aceeași generație, de la Octavian Soviany până la Radu Aldulescu, și din poezie, să spunem, de la Ion Mureșan până la Mariana Marin, o imensă poetă a generației ’80 care a murit mult prea devreme, la 47 de ani. Am făcut paranteza asta ca să îmi explic obiecția pe care am adus-o.

Cred că literatura e specială, e cu adevărat acel lucru pe care poți să-l iei de partea ta, să-l lipești de scoarța creierului tău, de minte și de inimă, atunci când este altceva decât ce te învață alții că e literatura, decât conservele pe care ți le servesc alții. Și de-asta eu am fost un căutător al tuturor celor care și-au gestionat prost și prezentul și posteritatea, care n-au știut să se autopromoveze, care n-au fost în centrul luminii reflectoarelor, care n-au fost periați, mângâiați înduioșător de criticii și istorici literari.

Țara asta a avut întotdeauna probleme cu creșterile, cu continuitățile, cu tradițiile. Încet se frâng. Vedem asta și în secolul XIX, și în secolul XX, vine câte un război, câte un regim idiot și se termină ce se întâmplase vreo cincisprezece ani. Visul meu e să fiu o parte a unei Românii în care construcțiile astea să fie de durată, să putem vorbi despre lucruri care se întâmplă de 50, de 70 de ani, de 100 de ani, și în felul ăsta să ne simțim parte dintr-o chestie mai mare și identitar, și ca substanță intimă, ca o coloană vertebrală.

Radu Vancu, Bogdan Tătaru-Cazaban

Radu Vancu, Claudiu Komartin