Fără îndoială, maestrul Henry Mavrodin a fost unul din cei mai mari artiști pe care i-am avut, de la Corneliu Baba încoace. Am avut bucuria să fiu student al Academiei de Arte în anii când a fost profesor la Pedagogia Artei și având prieteni la el în clasă l-am întâlnit mereu. Erau câțiva profesori pe care-i simțeai venind din altă lume, te emoționai în preajma lor ca în fața unor mari monumente. Mi-aduc aminte acum și de Ion Bănulescu și de Horia Flamându. Cred că era în anul 1996 când a avut o expoziție uriașă la Muzeul Național de Artă, pictură, sculptură, desen. Expoziția cu ventilatorul, o numesc eu, a fost memorabilă. Lucrările ei m-au trimis într-un tip de interogație confortabilă în care am rămas multă vreme.
Redau mai jos ultima scrisoare, adresată Maestrului său, cu gândul la scrisoarea pe care i-a scris-o studentei lui și prietenei noastre Ana-Maria Toth, după ce ea a plecat dintre noi neînțeles de devreme.
Drum bun domnule profesor!

Maestre Drag,

Recitesc adesea coincidenta scrisoare, la strania circumstanță când, parcă-ntrezărisem discreta lumină a unui alt fel de culori și nu numai prin densitate, foarte asemănătoare celor din visul despre care mi-ați scris. Cumva, le intuiam ființa și sper să mi se mai arate, deși insistenta lor adiere pe lângă memorie, mi-a insinuat și prezumția aceluiași caracter ambiguu, specific culorilor; ascultându-mă, ar face-o cred, tot din capriciu. Nu am avut firește, propriile culori pentru reprezentarea imaginii vizibile a lumii, lăsându-mă cu bună credință în seama acelorași, atât pentru răsăritul, cât și pentru apusul soarelui, culori care, deși hotărâte să-și asume răspunderea, mi s-au plecat, dar, nu fără resentimente; polițe pe care încă le onorez, pe lângă prudența, ce continuă să se alăture la vechea și până acum, nemărturisita suspiciune în ce le privește, la care mai adaug și convingerea că, reala substanță a operei, nicicând n-a fost dependentă de legile paletei; numai cei ce le-au încălcat, au avut șansa să fie atinși de aripa unui înger. Bănuiesc că, pe aici ar fi de măsurat și diferența abisală, dintre ceva bine făcut și creație.
Supus însă, imuabilelor rigori ale spațiului bidimensional, ce-mi permit discernământul asupra dozajului coordonatelor în vederea ordinii, dar și a ierarhiilor acesteia, continui oricum, să copiez fidel, discretele sugestii propuse de generozitatea imaginarului, indiferent dacă este colorat, sau nu.
Opinia de altfel plauzibilă că, liniștea stabilității prin soluțiile cu margine de siguranță, ar deposeda libertatea procesului de creație, de șansa aventurii neîngrădite de regulile tradiției, poate fi cel puțin eventualizată de faptul de asemeni plauzibil că, mai curând neliniștea stabilității ar putea fi aptă să participe la șansa aventurii.
Vă încarc cu toate acestea, spre a-mi legaliza într-un fel, tristețea de fond, dar și-ncăpățânarea cu care chinui încă, fiecare centimetru de pânză.
Cum și în anul care a trecut, s-a purtat mai mult strâmt decât larg, sau scurt, aș vrea să știți că, deși nu mai sunt același, mi-am păstrat nemodificate propriile măsuri, continuând să nu cred nici în aplauze, acea dulce vale, ce conduce cu toate ocolurile, spre derizoriu.
Noutăți nu prea am, și cu atât mai puțin, din cele imprevizibile, cum ar fi spre pildă, să coboare o entitate, chiar și sumar înaripată, să-mi spună că, sunt parte a unei regretabile erori, și că, numai dacă vreau, mai pot încerca o dată. Mai aștept, fără să exclud variante, chiar și previzibile.
Mâine împlinți 110 ani și nu preget să vă ajung. Dar până atunci, șevaletul ocupă încă, locul privilegiat împrejurimilor sale unde, spațiul trebuie oricum, mereu regândit, precum triunghiul: echer, treime, piramidă, și încă, firesc incluse în relativa responsabilitate morală a imaginației.

Cu drag, Noapte bună!
H.M., noiembrie, 2016