Mizil. Secvențe cu lăutari. (partea III)

1906
La început de iunie, în București e agitație. Pe terenurile special amenajate din zona Filaret se organizează Expoziția jubiliară la împlinirea a 40 de ani de domnie a lui Carol I, iar invitații sosesc cu pompă. Unul dintre ei este primarul Vienei, Karl Lueger. Călătoria sa spre capitala românească are numeroase opriri, cu primiri entuziasmante, pe care ziarele le redau după priceperea corespondenților. Spre finalul drumului, trenul încetinește și la Mizil, un tîrg care prinde ocazia să facă impresie în cel puțin trei relatări de presă. Mobilizare, mîndrie și zarvă. Nimeni nu vrea să se facă de rușine în fața lumii. Localnicii se strîng în păr, iar de-acolo, din freamăt, firește, nu puteau lipsi practicienii muzicii, creionați diferit în întîlnirea cu musafirul austriac. Belgia Orientului, unde din cînd în cînd își trimite ironiile Victor Mizileanu, consemnează pe o coloană:
«Herr Lueger în Mizil. Orele șase seara. Gara înțesată de public. Drapele, verdeață, muzici, copii, cucoane, boeri, tinichele și-n față regimentul micilor dorobanți, actuala și viitoarea pavăză a temeliei Mizilului. O fluerătură scurtă provoacă o mișcare asemănătoare tîrșiirei unei căruțe cu crăci. Dinspre Buzău, expresul scuipînd în dreapta și-n stînga, vine turbat și se’nțepenește în mijlocul stației.
— Urra, trăiască, Care-i mă?... Iote-l colo... N’o fi ăla bleondu? Zi-nnainte mă... urra! Ura!... Trăiască Regele, în pace etc., etc.
Ușa unui vagon special se deschide și o droaie de jobenați, njobenați, capete goale, tichii de voiaj se cobor. Herr Lueger ajutat de cîți-va se scoboară din vagon. Un moment, și... e asasinat de diferite calibruri de mîini și unchii care solicitau o strîngere vieneză. Se’nfigeau cu toți la „țentru”, copiii urr(l)au, cîți-va nemți din vagonul-lits, cerură lăutarilor un... matșiș (doar erau la Mizil). Berlinul înduioșat peste măsură, întorsese capul, spre a nu i se zări lacrimile ce inundau „pre” chipul lui. (...) »
 
Pentru serviciul de-o seară în onoarea patriei și a orașului, căci despre asta este vorba mai degrabă, un buchet de lăutari dă bine și colorează atmosfera fără greș. Mizilenii joacă bine exercițiul exotismului. Un alt ingredient îl dă parada detașamentelor de copii deghizați în uniforme, care, iată, nu este o practică de-o vîrstă cu regimul comunist. Mai surprinzătoare poate părea menționarea matșișului – la matchiche, maxixe –, în vogă la acea vreme. Originea mizileană a autorului relatării și tușa umoristică a revistei unde publică ar putea explica oarecum citarea unui dans brazilian de origine mozambicană, filtrat la Paris și reinterpretat sub dealul Tohanilor, ca pe o ironie la adresa etniei muzicienilor. Nu e de mirare, în epocă ziarele umoristice furnizau din abundență glume și exagerări la adresa romilor.



Într-un reportaj pe mai multe coloane, Gazeta Transilvaniei din Brașov adaugă noi informații despre ilustrația muzicală a întîlnirii:

„De o frumuseță estraordinară a fost primirea în Mizil. Un batalion de elevi ai scolelor primare în uniformă și cu arme era în gară. Drapelele fîlfîiau și o capelă de copii a executat marșul Lueger, ear micul batalion striga ura. Primarul a mulțumit atît celor mari, cît și copiilor îndemnîndu-i să-și iubească patria.” Finalul seamănă cu cel al descinderii lui Bogza la Mizil în 1938: „Printre țarine de păpușoi și sfecle și prin păduri splendide trecea trenul nostru și ne apropiam de capitala României.”

 
La acea vreme, cînd gara se afla în afara orașului, întoarcerea pe un așa-zis bulevard flancat de plopi trebuie să fi dat caravanei ce se arătase pentru zece minute lumii bune a Europei un aer felinian. Pavaj încropit, praf, trăsuri, căldură de început de vară, sute de perechi de încălțări, muzică, năsărîmbe, valuri de transpirație, impresii pentru o viață. Un spectacol ratat de sinucisul primar al orașului, Leonida, care făcuse ultimul drum pe același traseu, cu jumătate de an înainte. Cuvintele lui Lucian Raicu, „Vreme rece, ger sufletesc, aproape întuneric” (Scene din romanul literaturii), rezonează cu un bulevard al gării pustiu, păstrat în puținele cărți poștale dintr-un tiraj și-așa infim. Poate că lăutarii i-au cîntat și lui Leonida, nu doar lui Lueger.
           

 
În fine, în Ordinea de Buzău experimentăm cu alte unități de măsură: „Mizilenii sunt convinși, ca și toată suflarea românească, că d. D-r Lueger e un sincer filo-român, de aceea au căutat să-i facă o întîmpinare strălucită. Pe peronul gării Mizil erau prezente toate autoritățile locale însoțite de un public foarte numeros în fruntea cărora stăteau înșirați în linie de front elevii școalei primare I. Crăciunescu echipați militărește cu drapelul sub conducerea inimosului director al școalei d. George Tisescu. În flancul companiei era un taraf de cel puțin șaizeci de lăutari. Cînd ceasornicul indica 6 oare 34 m. un fluerat puternic al mașinii trenului de Berlin vestea mulțimii apropierea ilustrului oaspete al României. Peste tot domnește animație și ochii tuturor se îndreptară departe spre vagonul special pentru a zări pe bătrînul filo-român, știut fiind că expresul Berlin stă în gara Mizil numai 2 minute. Cînd șeful companiei micilor dorobanți comandă: Pentru onor, arma! Taraful celor 60 lăutari începu să cînte un marș ocazional în timp ce trenul intră în gară în formidabile strigăte de Ura! (...) După o ședere de 10 minute în mijlocul nostru se retrase strigînd românește Trăiască poporul român. La care i se răspunde Trăiască Lueger, Trăiască poporul austriac și apoi trenul în formidabile strigăte de ura și în sunetul musicii să pune în mișcare ducînd la București pe cel ce pentru 10 minute a fost oaspetele nostru.”
 
Nu aș exclude ca, după săpături sistematice, să descopăr că orchestra Mizilului s-a înfrățit cîndva cu cea a Vienei, cu schimburi de experiență pline de miez. Pentru că totul i se poate întîmpla și pentru că țara i-a rostogolit hohote peste măsură, Mizilul s-a simțit mereu ofensat, și-a tras pe spate ironia-mantie ca pe-o pedeapsă. A supraviețuit dintr-un sughiț în altul și, mai ales, și-a ascultat lăutarii ca pe niște veghetori. Căci vinul nu i-a lipsit vreodată. Și gara parcă părăsită, mereu în așteptarea oaspeților de vază regali, dacă nu a vreunui alt vienez, ori măcar a bucureștenilor pentru scurte vilegiaturi la Băile Boboci.  
 

 
1909
Mizilul cel de toate zilele era un loc al negoțului și al meseriașilor. Un micro-mercuro-cosmos. Echivalentul breslelor în Muntenia sînt obștile, cu o rînduială mai degrabă presupusă, descoperită pe sărite, ici și colo. Intrînd în biserica Sf. Ioan, așa-zisa Catedrală a orașului, dacă privirea ți se va rătăci în căutarea vreunei străluciri nebănuite al locului, vei putea da în schimb de o comoară istoriografică. Poate e mult spus, dar e ceva însemnat. În colțul unei icoane pensula a scris: Făcută de obștea lăutarilor din Mizil, cu stăruința lui: I. Oneacă C. Oneacă Recunoscută aproape peste tot drept ocrotitoare a lor, iat-o pe Sf. Parascheva confirmată și la Mizil de o generație a unui grup profesional, la sfîrșit de secol XIX. Aici meseriașii și lăutarii se aveau ca frații. Fiecare obște cu icoana ei, cu taraful ei – precum în cer, așa și pe pămînt. Sărbătorile lor au străbătut și în presa locală, Politica de Buzău, care-i menționează pe două coloane lunguiețe, înainte de a reface scena unor dispute politice cu care Mizilul dădea adesea cu sîc țării:

„Luni 18 Mai, a avut loc în Mizil botezul drapelului Corporației Meseriașilor din Localitate. Naș al drapelului a fost d. Al. Djuvara, Ministrul Industriei și Comerciului, represintat prin d. dr. G. D. Creangă, secretarul general al acelui minister. Cu expresul de 10.45, în sus numita zi, sosește d. Creangă care e așteptat la gară de toate persoanele oficiale ale orașului, de societatea „Progresul” cu drapelul și de Corporația meseriașilor cu drapelul ce urma să se boteze. Dela gară nsoțit și urmat de cei de sus și în cântecele unui taraf de lăutari s’au îndreptat discret către biserica „Sf. Ioan” unde s’a săvîrșit botezul. Au mers apoi cu toții la sediul corporației unde au depus drapelul și s’au fotografiat. (...)”