Niște oameni au fost uciși pentru credința lor creștină. Iar noi, azi, gătim în cinstea lor
O priveam pe Gina făcând Mucenicii. Consultă rețeta, m-a trimis după nucă, a pregătit aluatul pus din vreme la crescut. I-a băgat la cuptor unde s-au rumenit frumos, i-a însiropat, i-a uns cu miere și i-a presărat cu miez de nucă pisată. Un proces în esență banal, prin nimic deosebit de orice alt moment în care cineva pregătește un soi de mâncare (sau de desert). Totuși, în bucătăria noastră dintr-un bloc bucureștean se petrecea, așa cum se petrecea oriunde unde se prepara acest soi de ”dulce”, ceva mai mult decât un ”gătit”. Gândul că tot acel mic fenomen, acel haos controlat din bucătărie se petrecea în cinstea unor oameni de la începutul secolului 4 avea ceva năucitor. Acum aproape 1700 de ani niște oameni au fost uciși pentru credința lor creștină. Iar noi, azi, gătim în cinstea lor. Ce este cel mai uluitor e faptul că sunt destule persoane care cunosc vag povestea celor 40 de mucenici (deși cei care obișnuiesc să meargă la biserică au o idee destul de clară). Și mai uluitor (și mai cert!) e că mai nimeni nu cunoaște numele celor 40.
Dar asta nu contează. Se știe că este pentru ”mucenici” sau pentru ”martiri”. Atât. Aici e forța religiei în general (indiferent care): ea (re)amintește, actualizează și perpetuează. Sărbătorile fac ca ritualul să părăsească spațiul canonizat al lăcașurilor de cult și să se extindă (dar numai prin asumare) în cel domestic, intim. În momentul pregătirii ”bucatelor” de sărbătoare, Gina era, într-un anumit fel, un soi de preot. Căci ea săvârșea gesturi cu valențe explicit religioase și chiar ritualice. De altfel, ritualul însuși, cel formal, instituțional, nu este altceva decât un act al reamintirii, al actualizării și al perpetuării. În creștinism (indiferent de confesiune sau de ”ramură”), timpul liturgic este circular, centrat pe momentul euharistic (împărtășania, cuminecătura, cina, frângerea pâinii etc). Iar acest moment nu este altceva decât împlinirea poruncii dată de către Hristos, apostolilor Săi, în celebrul pasaj evanghelic al Cinei celei de Taină: a împărțit pâinea ucenicilor zicând ”Acesta este Trupul Meu care se dă pentru voi; aceasta să faceţi spre pomenirea Mea.” Și de vreo 2000 de ani se tot face! Zilnic (căci liturghia nu se săvârșește doar duminica, ci în fiecare zi - excepție făcând doar anumite zile din calendar, cum ar fi Vinerea Mare, de exemplu). Și se face în lăcașurile de cult, dar și - în expresia extinsă și în versiunea sa ”laică” - în spațiul domestic, în ritualul celui/celei care pregătește mâncarea pentru sărbătoare. Pomenirea poruncită de Hristos este cea care reverberează, de altfel, în cultul sfinților și în pomenirea celor care au murit (dar, desigur, asta nu se întâmplă în toate confesiunile).
Timpul creștin este un timp al așteptării dinamice. Iar sărbătorile sale (ca și ale celorlalte religii) nu sunt altceva decât actualizări și sfințiri în ”azi” ale unui ”ieri” sacru, în perspectiva unui ”mâine” la fel de sacralizat. (Luca 22:19). În actul liturgic și-n sărbătorile de peste an, creștinul recuperează și împlinește cuvintele cumva enigmatice ale lui Hristos „Adevărat vă spun că nu va trece neamul acesta până se vor întâmpla toate aceste lucruri." (la Matei 24.34, Marcu 13.30 și Luca 21.32) Acolo El spunea ucenicilor despre toate năpastele care vor frământa istoria și omenirea, dar adăuga, iată, că toate urmau să se întâmple în timpul ”neamului acesta”. Mulți au văzut aici un soi de dovadă a neverosimilului, căci, iată, neamul cela a trecut, dar El nu a revenit. Creștinul nu s-a văzut nicicând altfel decât ”popor al lui Dumnezeu”, ba chiar ”trup al lui Hristos”. Și pentru creștin, tot ceea ce se petrece de la Înălțare până la Parusie (a doua venire) nu este altceva decât un prezent continuu. Istoria dintre aceste momente nu este decât o uriașă zi liturgică, în inima căreia se află euharistia, împărtășirea, actul de a deveni ”întru Hristos”. Este irelevant câte generații au trecut și vor trece: structura timpului creștin este una a ”ceasurilor” liturgice, nu a anilor, nici a secolelor ori a mileniilor. Tot ceea ce numim ”istoria Bisericii”, cu începuturi, catacombe, persecuții, martiraj, accederea la putere, erezii, schisme, sfinți, canoane, monahism, catedrale, cruciade, inchiziții, ruguri, reforme, secularizare etc. etc., tot și toate s-au petrecut, se petrec și se vor petrece ”acum”. În această uriașă zi al ”acestui neam”, care insistă să se adune mereu la o mereu actualizată Cină de Taină. Ceasul venirii este necunoscut, misterios (Matei 24:36), dar cert! La fel cum cert îi este oricărui creștin că Hristos a adăugat: ”Cerul şi pământul vor trece, dar cuvintele Mele nu vor trece.” (Matei 24:35).Am mai zis-o și o mai zic: timpul creștin este deopotrivă liniar (pentru că este ”întins” spre ”eshaton” sau ”a doua venire”) și circular, pentru că este, cum am arătat, centrat pe un moment precis, în jurul căruia pivotează constant, până la acea ”a doua venire”.
Ei bine, într-unul dintre momentele acestei ”zile” ce durează de peste două milenii, eu am fost să cumpăr miez de nucă! Și Gina a pregătit colacii pentru sufletele și pentru pomenirea celor 40. Iar acest lucru mi s-a părut, cum ziceam, cumva uimitor. Și pentru că nici o pomenire nu se cuvine a se face fără amintirea numelor celor pomeniți, iată-le: Chirion, Candid, Domnos, Isichie, Iraclie, Smaragd, Evnichie, Valent, Vivian, Claudie, Prisc, Teodul, Eutihie, Ion, Xantie, Ilian, Sisinie, Aghie, Aetius, Flavie, Acachie, Ecdit, Lisimah, Alexandru, Ilie, Gorgonie, Teofil, Domitian, Gaiu, Leonte, Atanasie, Chiril, Sacherdon, Nicolae, Valerie, Filoctimon, Severian, Hudion, Meliton, Aglaie. Cei patruzeci care, ieșind din lumea aceasta, ne însoțesc însă în ceasul așteptării noastre comune. Căci creștinii, fie vii sau morți, ”aici” sau ”dincolo” se află în aceeași așteptare. Împreună.
Despre autor
Căsătorit, are doi băieţi. Poartă ochelari. Are o bicicletă moștenită - pe care nu o folosește mai niciodată și o trotinetă - primită cadou - pe care o folosește de fiecare dată când are ocazia. Nu ține cursuri și nu dă lecții! Dar are damblaua să-și pună întrebări și să încerce toate răspunsurile. Iubeşte Bucureştiul cu ardoare doar pentru că la început l-a detestat cu pasiune.
anulează reply
0 comentarii