Nu puteam să le zic că le-am făcut eu, mi-era ruşine - Matei.

L-am cunoscut în urmă cu mulţi ani. Măsură suficientă pentru a-mi da seama că am îmbătrânit. O dată la fiecare cinci ani îl caut. Altă măsură, menită să reîmprospăteze compartimentul percuţie pentru trupele pe care le tot înjgheb. în zilele astea, cincinale, mă îndrept încovoiat de povara neîncrederilor mele, de muzicant modest, către Conservator. Sala în care îl găsesc este mereu aceeaşi. La subsol. Lângă bufet. Învăluit de mirosul ochiurilor prăjite străbat un coridor lung, plin cu elevi. Ascult frânturile de discuţii, nici una despre game, tonalităţi, contrapunct, despre ce muzici au mai ascultat, la ce concerte au mai fost. Suficienţă. Una legiferată, cu patalama. Încerc să mă văd atunci cu ochii acestor studenţi. Şi abia dacă mă zăresc.


Omul fără chip scârţâie uşa capitonată.
- Bună ziua!
- Bună ziua, Căline. De fapt, cred că profesorul Matei nici nu mă ştie pe nume. Pro’abil, cum ar spune Norzeatic, personaj al viitoarei mele intervenţii pe acest blog, dascălul îmi răspunde simplu: Bună ziua.
îi spun sec pentru ce am venit, aş avea nevoie de un percuţionist, unul de anu’ doi sau trei, care să nu fie prea prins de treburile şcolare. îi mai spun despre muzica pe care vrem să o facem, iar în timpul în care sub fruntea lată este gândit numele omului potrivit belesc ochii, ca peştele, către membrii tribului de instrumente. Tobe şi tobiţe, că în momentul ăla îţi vine să le zgândări. Arcuri şi ţevi, toate îmbibate de sunet, gata să îţi spună povestea lor la prima atingere de mână pricepută. Biciuri, ca în filmele pentru adulţi. Cutii de felurite dimensiuni, meşterite din lemne anume alese, de nebănuite esenţe rezonante. Sau metalice, coifuri de cavaleri de mult timp apuşi. Africa, Asia, Europa, un ocean întreg de istorii muzicale. De soluţii năstruşnice, destinate să împartă şi reîmpartă aceeaşi dimensiune fatală, de douăzeci şi patru de ore, care ne aduce mereu, după o noapte de somn, în faţa acestei experienţe uluitoare: viaţa.


- Uite, gongurile astea, Căline... Sau oricum mi s-ar adresa domnul Matei. Le-am făcut eu, în atelierul socrului. Avea ceva tablă pe-acolo...
Le privesc, aşa cum stau agăţate în cârligele lor, tăcute, ca bătrânii care au înţeles povestea. Şi apoi i-au pătruns tâlcurile.
- Au venit nişte chinezi pe-aici, la sală. Şi le-au văzut. Fabricanţi de gonguri. Le-au încercat şi au rămas surprinşi cât de bine sună. M-au întrebat de unde le am. Nu puteam să le zic că le-am făcut eu, mi-era ruşine. Am spus că sunt fabricate de o firmă românească.
- Ţi cum ţe numeşte filma?
- Păi, nu vă pot spune. Am semnat cu ei un contract, prin care mă oblig să le încerc o jumătate de an, după care abia pot dezvălui numele lor.


Urmăriţi următorul concert Ansamblul Game sau Matei, solo