"Nu suntem curajoși, nu suntem eroi, nu suntem aventurieri" – 8 ani de Teleleu. Cu Elena Stancu și Cosmin Bumbuț.

Azi împlinim opt ani de cînd ne-am mutat într-o autorulotă și am început proiectul Teleleu. Pentru aniversarea asta m-am gîndit să fac un album cu noi din primele zile pînă azi. Doar că m-am oprit la fotografiile pe care le-am făcut în prima noastră ieșire cu autorulota. Era februarie 2013, cu nouă luni înainte să plecăm Teleleu. Am făcut o probă de două zile la Vama Veche și 2 Mai, când erau vreo două grade afară. Asta e o selecție din fotografii făcute atunci: prima fotografie de pe geam, primul portret cu Elena, prima dimineață, primul mic dejun etc. Așa a început. Fotografiile de mai jos sunt din 22-24 februarie 2013. (Cosmin Bumbuț)

Elena Stancu: Azi împlinim opt ani de când ne-am mutat în autorulotă și aniversarea aceasta nu e despre călătorii și o viață de aventură, ci despre jurnalism și proiecte documentare.

Dacă eu n-aș fi fost jurnalistă, iar Cosmin n-ar fi fost fotograf, dacă n-am fi fost pasionați de meseriile noastre și dacă nu ne-am fi dorit atât de mult să lucrăm la proiecte documentare pe termen lung, nu ne-am fi mutat niciodată într-o mașină. Decizia noastră a fost o soluție ca să ne reducem cheltuielile și să facem munca de documentare cu un buget minim — nu mai trebuie să plătim pentru cazare la hotel sau să mâncăm în oraș.

Adevărul e că trăim de opt ani într-o mașină pentru că în România nu există finanțare pentru proiecte jurnalistice pe termen lung. Jurnaliștii iau uneori decizii radicale, așa cum am făcut noi, dacă vor să aibă privilegiul de a-și face meseria bine și onest.

Adevărul e că dacă eu n-aș fi fost jurnalistă, iar Cosmin n-ar fi fost fotograf, astăzi am fi stat într-un apartament, la căldură, cu apă curentă, electricitate și încălzire, nu într-un camping lângă Birmingham, pe un loc fără electricitate, departe de băi și de dușuri (a fost cel mai ieftin, de-asta l-am ales), scriind textul acesta pe scaunul șoferului, la masa noastră îngustă, făcută pentru vacanțe, nu pentru opt-zece ore de muncă la birou. Cosmin n-ar fi editat fotografiile întins pe pat, cu o măsuță de laptop în brațe, încercând să se miște cât mai puțin ca să nu decupleze hardurile externe care stau într-un echilibru fragil.

Ieri, în timp ce căram oala sub presiune în brațe și Cosmin ligheanul cu farfurii murdare, tacâmuri și pahare până la spațiul de spălat vase din camping, care se află la vreo 200 de metri distanță de noi, pe Cosmin l-a pufnit râsul și m-a întrebat ce mă întreabă de obicei când ne e greu: „Elena, de ce facem noi asta?”.

Pentru bucuria de a ne face meseriile, pentru toți oamenii pe care i-am cunoscut, pentru toate poveștile pe care le-am scris, pentru zecile de mii de fotografii de pe hardurile lui Cosmin. N-am fi putut documenta altfel niciodată viețile deținuților din penitenciarele românești, nu i-am fi cunoscut pe căldărari, armâni, lipoveni, secui, ucraineni, n-am fi ieșit din bula noastră ca să înțelegem ce traume lasă sărăcia extremă, n-am fi ajuns în comunitățile de români din Spania, Portugalia, Germania, Italia și Anglia.

Adevărul e că noi nu suntem călători. Oamenii ne recomandă mereu să vizităm locul acela sau muzeul acela sau cartierul acela sau orașul acela, dar adevărul e că noi nu vizităm aproape niciodată locurile frumoase sau obiectivele turistice, pentru că nu avem timp. Am fost la Barcelona și n-am văzut La Sagrada Familia, pentru că am avut multe interviuri de făcut, așa că am trecut cinci minute în fugă pe lângă ea. Am fost toamna aceasta în Cobham, la o fermă de mere, și n-am vizitat orașul Canterbury din apropiere ca să vedem catedrala. Am fost în Huelva, unde românii culeg căpșuni în sudul Spaniei, și n-am vizitat plajele celebre din regiune.

Am văzut însă serele de lângă Nuremberg, Germania, unde lucrează muncitorii sezonieri, lumea din câmpurile de căpșuni din Spania, regiunea East Midlands, UK, din camionul de tir al unui român, biserica românească din Castellón de la Plana, magazinul românesc din Almancil, Portugalia, șantierul pe care lucrează o echipă de români în Mirfield, UK, spitalul din Peschiera del Garda, Italia, unde lucrează doctori și asistenți români.

Adevărul e că eu sunt o fricoasă și nu știu să merg pe bicicletă (de asta ne-am luat un tandem) și n-am permis de conducere și am rău de mașină. Adevărul e că Cosmin e panicos și veșnic îngrijorat și n-are nicio abilitate de a repara lucruri — deși mereu se strică ceva în autorulotă — și nu suportă frigul, deși doarme lângă ușile din spate ale dubei, pe unde intră vântul.

Nu suntem curajoși, nu suntem eroi, nu suntem aventurieri. Am ales viața asta doar pentru că n-am putut să ne facem altfel meseriile.

Pe Cosmin și pe Elena îi găsiți aici, pe Teleleu.eu
sau pe paginile lor de FB, Cosmin & Elena

Foto Cosmin Bumbuț