Prezentul continuu cu Dragoș Radu Dumitrescu – Partea I – India de acasă

Îl cunosc pe Dragoș Radu Dumitrescu de mai mult de zece ani și am urmărit constant ce a fotografiat, pentru că a fost interesant de la început: un simț al compoziției, o atenție pentru culoare, pentru expresie, o sinteză de bună calitate. Pot afirma că în cazul lui am simțit o evoluție constantă, care nu se traduce prin efortul pe care l-ar face cineva să devină ”mai bun”. Ideea de desăvârșire artistică a devenit neimportantă mai ales ca reper egocentric. A devenit mai permisiv, mai cald, mai non-reactiv la cotidian, mai prezent în curgerea aceea universală cu care încearcă să fuzioneze.

Acum zece ani eram amândoi mult mai combativi, mai dificili, mai încrezători în propria viziune ca fiind ”cea care contează și trebuie cizelată și lucrată”. Amăgitorul ego își strecura coada prin sufletele noastre. Ne-a trecut, timpul curge diferit acum.

Anul trecut, după dezmorțirea ce a urmat perioadei de izolare din 2020, mulți dintre noi au ars mai intens. Se epuizaseră fotografiile pandemice cu deschidere către spațiul privat - ”ce poate face sau cum arată un om între patru pereți cât mai interesant”. Oricum erau acolo dinaintea pandemiei pentru glorificarea zilnică a persoanei pe rețelele sociale.

Am început să ne mișcăm din nou, să putem călători. Am primit spații mai largi cu care Dragoș știe să lucreze. Am simțit cum s-a furișat în fotografiile lui din ce în ce mai pregnant o chemare a Orientului pe care îl găsea oriunde mergea. Este adevărat că fotografia mult în zona Dobrogei interacționând în special cu comunitățile turce, tătare sau rrome, deci mici enclave orientale, cu rădăcini indiene în cazul rromilor. A fost prima dată când am gândit că el ne revelează o Indie de acasă, cu tot parfumul și sonoritățile sugerate. Acum cred că în realitate era mai profund de atât, revela o chemare a Indiei interioare ca experiență personală, ca nevoie de centrare, de distrugere a iluziei materiei care domnește tiranic în societatea occidentală.

Privesc fotografiile lui Dragoș. Nu încerc să vă explic, nu încerc să descriu, nu este posibil. Fac o mică poezie stângace cu un limbaj absurd spre a vă convinge să petreceți timp cu imaginile. 

Dobrogea. Căutarea/ chemarea Indiei

O casă se gătește cu o basma albă cu dantelă deasupra hăului ușii negre, un contrast dramatic îndulcit de bordura si de conturul ferestrei, toate roz. O fetiță în roz privește departe de noi. Uneori culorile circulă unificând, legând spații și personaje. Coincidența cromatică e de fapt firească, resimțită ca ordine, ca relație - două concepte pe care Dragoș le caută. 

Un fundal cu pătrate albe și roșii începe haotic în stânga dar se ordonează treptat către dreapta în linii oblice repetate, descriind un timp în care personajului îi este suficient să existe, ca martor al unei evoluții incerte. Ordinea și dezordinea sunt vecine, decurg una din cealaltă. Doar dorința de ordine ne separă temporar de haos. Un apicultor devine o prezență sculpturală, ca un zeu cu privire întunecată ce și-a întrerupt temporar ritualurile. Prințesele rrome sunt elegante și înnobilează spații aparent umile dar bogate. Palatul se construiește încet în jurul lor prin culori și materialități baroce, e nevoie doar să ai răbdare. Basmele se construiesc în timpuri fără de sfârșit nu?

Drapaje cu falduri sau cu motive florale susțin ruine de tot felul cu nostalgia unui iz nobil. Unele cad grele, altele plutesc silfide. Structurile sunt efemere, lumea are tendința să se năruie, dar o face povestind.

Hainele la uscat pot să semene cu o bordură arhitecturală, sau se pot întinde lasciv pe garduri și tufe. Pereții își revelează straturi geologice, ființări cromatice din alte ere. Sunt martorii încercărilor noastre. Se înnoiesc, se pot colora local în albastru sau verde sau roz dar se pot și abandona imitând ironic transformarea marmurei.

Oameni mici în peisaj - un raport just cu spațiul și grandoarea perenă a naturii. Da, Oriental. Omul în peisaj rezistă. Rezistă. O ia de la capăt uneori cu forță și entuziasm. Privește cu demnitate. Se bucură. Cu cât este mai amărât parcă se bucură mai firesc. Copiii sunt prezențe providențiale, ca niște radiografii ale condiției lor trecute și viitoare, dar având în ei darul schimbării, voința și dorința încă tinere, nedomesticite, netocite. Privirea încă poate, încă vrea, nu a obosit, nu a capitulat, nu s-a resemnat.

Trei copii în albastru celest stau mândri ca o mică piramidă în căruța lor. Țin o coasă profilată pe un cer albastru desăvârșit. Calul de la căruță nu are cap dar noi știm că îi va duce unde ei au încredere. Ușa albastră de la camera verde se deschide către camera orange cu ușă verde care se deschide către camera turcoise. Roșul este adesea restrâns prețios pe un personaj ce pulsează cald în peisaj. Cald și matur precoce. Este o continuare a cărnii, a vieții. O așezare în viață. Albastrul se înalță calm și rupt de ceea ce îl înconjoară și ne saltă împreună cu el liniștindu-ne sufletul. Atâtea oaze de culoare, atâtea posibilități, atâtea redute în care omul rezistă, încearcă, crede, face, în același timp derizoriu și etern. Timpul nostru.

La final, frumosul fără sfârșit e simplu, inevitabil, trece prin aceeași condiție vulnerabilă, aceleași frici, aceeași apăsare, aceeași luptă, aceleași deznădejdi. Toate sunt ale noastre.

E o lume în care ne recunoaștem, deși uneori deține monumentalitatea și retorica unui basm. Nu simțim că ar fi prea mult, sau prea puțin.

În fotografiile lui Dragoș ne putem conecta la acel filon universal, la acea curgere firească unde nimic nu e mai rău sau mai bun, iar timpul se derizorizează în alăturări fulgurante cu impresie de eternitate. Contemplăm efemeride care ne umplu de frumusețea lor firească, independentă de orice înțelegere dinainte știută. Suntem în afara sistemelor de valori sociale, etice, etnice, materiale. Nu mai există nimic oficial. Mi-am dorit să împărtășesc aceste imagini cu cât mai mulți oameni. Dacă sunteți pregătiți, le veți aprecia cu siguranță. Altfel, noi ne tot educăm răbdarea. Vă așteptăm, etern, ca personajele din fotografiile lui Dragoș.

Și vă invit să rămâneți aproape, deoarece lucrând cu propriile intuiții și premoniții, India pe care am presimțit-o în fotografiile din Dobrogea făcute de Dragoș în 2021 s-a materializat, ca o surpriză neașteptată, în plus, una foarte plăcută.

Deci urmează Partea a doua - India profundă.

Dacă ți-a plăcut acest articol, donează 1Eu redacției Graphic Front, 
ajută-ne să păstrăm blogul curat de publicitate.