Am un cui: muzeul cui?

Noi, fericiții angajați ai lui, îi spunem pe numele de botez: muzeul lui Bernea. Voi îl știți ca Muzeul țăranului, iar oficialitățile îl pomenesc altfel, într-o sintagmă lungă, ce mai conține cuvintele național și român. Dar nu despre autorități vreau să vorbesc acum, ci despre numele luat în deșert. Se întâmplă zilnic. șantierul care va consolida clădirea timp de aproape doi ani și care a smuls din rădăcini străvechea iederă din curte își bagă pulele de dimineața până seara. Sunt porcos? Veniți atunci și ascultați muncitorii la orele când bonele, bunicii sau părinții cu conștiință își aduc plozii la cursurile noastre. Sfârșitul săptămânii suprapune alte porcării: când nu se bat între ei, pentru un loc cu vad, târgoveții de duminică își trimit puradeii să golească aparatul de cafea. Sau să șadă la o caterincă în holul răcoros, ce duce spre birouri. Concertele suprapuse de manele țâșnesc atunci din telefoanele de ultimă generație, semn că negoțul cu vechituri înlesnește accesul la tehnologiile momentului. Sigur, ăsta ar putea fi încă un subiect de cercetare urbană sau de etnomuzicologie. Dar ce ne facem cu toaletele devalizate de aceiași oaspeți, care nu reușesc cu nici un chip să nimerească vasele de porțelan? Sau cu dușurile improvizate în chiuvete, lăsate de izbeliște să curgă-n gol și înfundate cu șervețele? Umede, bineînțeles. în timpul ăsta corporatiștii laudă fasolea de la Club. Bun, recunosc: eu am un cui, dar este vreun ciocan prin preajmă?  









Foto Marius Caraman