August: Osage County - cea mai nefericită moştenire

Când eram mică, cel mai urât coşmar al meu era că mă afundam într-un fel de melasă groasă, lipicioasă, sufocantă, din care mă zbăteam să ies şi nu reuşeam. Era ca şi cum braţe invizibile mă ţineau pe loc, ca şi cum pietre de moară îmi atârnau de picioare şi eram sortită să mă scufund lent, imperturbabil, într-o mlaştină verzulie din care nu aveam să mai ies niciodată. Acelaşi sentiment l-am avut aseară, rezonând cu personajele din August: Osage County. E, cred, unul din cele mai triste (şi bune) filme văzute în ultima vreme, care-ţi leagă mâinile şi-ţi lasă pe limba gustul de fiere al neputinţei. Filmul spune povestea întunecată, plină de abuzuri, suferinţe şi secrete de familie a lui Violet (o Meryl Streep magistrală, ca de obicei) şi a celor trei fiice ale ei: Barbara (Julia Roberts), Ivy (Julianne Nicholson) şi Karen (Juliette Lewis). Violet este o şerpoaică în vârstă, cu experienţă de-o viaţă în aruncatul cu venin în propria familie. Cinismul, strigătele pline de frustrare şi otrăvurile verbale sunt proverbiale pentru această femeie care acum, la bătrâneţe, este lovită, ca o karma previzibilă, de un cancer de gură. 


Golaşă pe cap ca un pui din cauza chimioterapiei, dependentă de medicamente care îi afectează raţiunea şi fumând ţigară după ţigară pentru a mai uita de arsura (din nou simbolică) pe care o simte constant pe limbă, Violet îşi petrece zi după zi făcându-i pe cei din jur să se simtă mizerabil. Nicio surpriză, deci, în faptul că soţul ei se sinucide, dovedind cu propria viaţă că traiul faţă de o astfel de femeie e imposibil. Cu ocazia înmormântării începem să cunoaştem dedesubturile familiei, odată cu apariţia în peisaj a celor trei fiice ale lui Violet. Fiecare poartă în spate povara de-o viaţă a nebuniei mamei lor, a lipsei de afecţiune şi a reproşurilor constante. Barbara, fiica cea mai mare, o femeie pe cât de palidă şi uscată fizic, pe atât de puternică interior, e singura care îi poate ţine piept mamei ei şi care preia controlul familiei. Ivy, cea de-a doua soră, este singura suficient de stabilă psihic cât să rămână mai mult alături de părinţii ei şi să-i îngrijească. A reuşit să reziste găsindu-şi colţişorul de linişte într-o relaţie secretă cu propriul văr primar, singura ei insulă pe care să-şi tragă sufletul. Iar Karen, deşi e trecută de 40 de ani, întârzie într-o adolescenţă emoţională interminabilă, evitând orice responsabilitate şi căutând în fiecare bărbat un fel de tată care să-i facă poftele şi s-o protejeze. în ciudăţenia lor, fiecare dintre surori îşi duce de fapt pe picioare mii şi mii de suferinţe produse de mama lor (şi ea victimă a abuzurilor din partea părinţilor). Aceste traume afectează, la rândul lor, relaţia fiicelor cu propriile familii. încrengătura de probleme vechi şi reprimate ale fiecărui membru din această familie disfuncţională devine la un moment dat atât de încâlcită, de complexă, încât ai senzaţia că asişti la naşterea unui nod gordian ce nu mai poate fi descurcat în veci, ci doar tăiat, altfel va căpăta singur viaţă şi se va încolăci într-un ştreang. 
Răul se taie de la rădăcină atunci când nu se mai poate face nimic, când sentimentul de neputinţă devine prea puternic. De aici şi titlul filmului: "August: Osage County" - o relatare seacă de informaţii (perioada şi locul desfăşurării acţiunii), fără nicio nuanţare. Asta sugerează că pur şi simplu aşa stau lucrurile. Astea sunt realităţile, aici ne aflăm şi de aici fiecare e liber să facă ce vrea ca să scape de acest aer stătut, otrăvit, în care bălteşte depresia (de unde şi fiecare personaj care intră în casa lui Violet remarcă, prima şi prima oară, că trebuie deschise ferestrele, ca să intre aer şi lumină). 


Nodul gordian e tăiat la câteva zile după înmormântare, când bubele ajung să se spargă după atâţia ani de tăcere şi toţi ajung să îşi abandoneze familia pe toate direcţiile. Părinţi, copii, bunici, nepoţi, verişori, fiecare pleacă încotro vede cu ochii, ca după un vis urât. Doar Violet rămâne singură în propriul cuib, pentru a-şi aştepta moartea care s-o elibereze, în sfârşit, de venin. Pentru că ea, mama-şerpoaică, doar asta a ştiut să facă de când să ştie: să-i muşte pe ceilalţi. Doar asta au învăţat-o loviturile fizice şi emoţionale primite în copilărie de la propriii părinţi şi doar asta a ştiut să dea mai departe către copiii ei. Cea mai nefericită moştenire din toate câte pot exista.