Când moarea și cu moartea pot să încapă în coșnița de piață

Mă aflu, vrând-nevrând, în posesia unui document care mi-ar putea amenința dacă nu viața, atunci cu siguranță libertatea. Este vorba despre o fotografie în care apar doi dintre teroriștii rămași neprinși în timpul răfuielii din decembrie: eu și cu mama mea. Instantaneul acesta încearcă să mascheze, atât pe cât poate să o facă, trecutul înnegurat al celor doi, dar, până la urmă, nu la asta a fost redus de-a lungul secolelor rolul imaginii? De la Leonardo până la Gala van Moskou, o celebră fotografă contemporană, se minte și se răstălmăcesc sensurile între patru rame. Lumea este prezentată cu tendință, exact așa cum și acești hoți rămași neprinși se căznesc să pară: unul bolnav, zgârcit de suferință, iar celălalt intelectual cu rame negre și mâneci suflecate, adică pus pe treabă (Mircea, fă-te că lucrezi! - youtube.com).în apriga iarnă din objnouă, fratele meu își petrecea luna de fiere în spitalul de hepatologie. Amănuntul că împărțeau saloane diferite, el și nevasta, nu putea face să lâncezească iubirea care le unise destinele în urmă cu puțin timp. Petrecuseră de minune după nuntă: o săptămână întreagă, într-un hotel înghețat de la munte, dedulcindu-se la șnițelele din parizer vechi, tăvălite prin pesmet. De la ăstea trăgeau acuma, cu ficații umflați. Biletele de externare le-au fost semnate chiar în zilele în care neînțelesele și ocultele reglările de conturi coborâseră în stradă, transformând întâmplarea în act de voință și umplând Cimitirul Eroilor. Nebunia după frâiele puterii și entuziasmul iconoclast, al lepădării de dictatură, au făcut uitată urmarea firească a unui asemenea gest: necesitatea imperioasă de a se institui o altă formă perfectibilă de organizare - democrația (Aristotel: Democrația este calea cea mai ușoară către tiranie.). Pentru că atunci când o făcuseră, cu trei săptămâni mai devreme, vremea fusese potolită, iar aerul nu înghețase încă, ba mai mult chiar, răspândea amăruiul ruginiu din frunzele moarte, însurățeii se internaseră cu haine de moft, subțiri. S-a întâmplat să fim noi doi cei care să le ducem țoalele pentru ieșirea din spital. Mama le-a îndesat cu chibzuință de gospodină în două papornițe de rafie, cu care abia ce cărasem căpățânile verzelor de pus la murat. Femeii i-a pus niște pantaloni, un pulover și o geacă umplută cu puf, iar fratelui meu, fiului ei sau soțului cumnatei i-a așezat, bine împăturită, uniforma de ofițer. Chipiul l-a așternut deasupra, acoperind totul cu foi de hârtie groasă pentru împachetat. Așa am străbătut Bucureștiul răvășit de prostie - pas cu pas, pentru că nu circula mai nimic -, într-una din zilele acelea teribile, când se vorbea cu însuflețire despre babornițe care ar fi ascuns pistoale în colivă și despre falși militari. A fost o minune, probabil, că la punctele de control organizate ad-hoc, de cine se nimerea, unde oamenii se înarmaseră cu șurubelnițe, cuțite, toporiști și ciocane de bătut carnea, nimeni nu ne-a întrebat ce duceam în sacoșe.    Foto arhiva Călin Torsan