Dance me ‘till the end of life. (Ghana. Episodul X)

Religia, respectiv ideea de într-ajutorare, a prins foarte bine într-o ţară în care singurul sprijin vine tot de la cei din jur şi nu de la serviciile publice. Ganezii sunt o mare familie în care copiii se cresc la comun, mâncarea se împarte, iar necunoscuţii sunt apelaţi cu „Brother” sau „Sister”. Nu au încotro, având în vedere că populaţia nu are nicio încredere în spitale, poliţie, guvern şi justiţie, adică exact acele aparate care ar trebui să îşi susţină naţiunea.
 
Creştinismul e prezent în viaţa de zi cu zi a ganezilor la modul cel mai propriu. Peste tot vezi dughene botezate cu „Mila lui Dumnezeu - mobilier”, „Dragoste şi bunătate”, „Domnul este păstorul meu”. Cei mai mulţi merg la biserică în fiecare duminică şi contribuie la colectă, chiar şi dacă asta înseamnă să îşi dea ultimul ban din buzunar. Există chiar şi câte un carneţel pentru fiecare enoriaş, în care acesta îşi trece data şi suma donată bisericii. Suprinzător sau nu, Biserica nu e obligată prin lege să îşi declare încasările sau cheltuielile, aşa încât îl înţeleg foarte bine pe coordonatorul nostru ganez când îmi spune că a fi pastor aici „e o afacere”. Şi nici nu e greu de dedus dacă te uiţi în jur: comparativ cu colibele sărăcăcioase din chirpici, bisericile sunt cele mai decente clădiri şi sunt absolut peste tot - cam câte o biserică sau două pe fiecare stradă principală. Pastorii au maşini şi îşi permit să îşi trimită copiii la studii, uneori chiar şi pe alte continente.


Religia influenţează şi legile locale: homosexualitatea este ilegală, la fel cum e şi vânzarea de prezervative minorilor (deşi cazurile de minore însărcinate sunt la ordinea zilei, aşa cum sunt şi cele de viol sau de incest), iar conceptul de masturbare pur şi simplu nu există (cei mai mulţi dintre cei care o fac nu ştiu că poartă denumirea asta).

Deşi preponderent creştină, Gana încă e un amestec de credinţe. Există şi mulţi musulmani, dar şi mulţi care încă practică vechile tradiţii - magia neagră, voodoo. Obiceiurile de pe vremuri se împletesc cu noile credinţe. Mormintele se sapă în pădure, la întâmplare, fără să existe un spaţiu îngrădit anume pentru asta, cum este la noi cimitirul. Pur şi simplu mergi prin junglă şi mai dai peste câte un pâlc de morminte, aşa, din senin, printre liane. Apoi, înmormântările, deşi se fac în rit creştin, sunt urmate de o petrecere. Noi i-am spune „parastas”, însă acolo se întâmplă cu totul altceva faţă de ce ştim noi: oamenii scot boxele afară, întind mesele, dau muzica la maxim şi mănâncă şi dansează în memoria celui dispărut. Şi o fac cu simţ de răspundere :). Noi am rămas puţin şocaţi când am nimerit în mijlocul unei astfel de petreceri cu muzica bubuind, unde se râdea şi se dansa, aflând apoi că suntem, de fapt, la un parastas. Relaţia ganezilor cu moartea e una de amiciţie, de normalitate. Nu se face mare caz când pierd pe cineva, viaţa îşi continuă cursul ca şi până atunci.

Nu în ultimul rând, pomenirea celui mort se face diferit: după înmormântare, familia şi prietenii îşi fac tricouri cu poza celui dispărut, împreună cu data morţii sale şi cu un mesaj de adio. De asemenea, este „la modă” ca familia să plătească fabricarea de bannere cu imaginea celui mort şi cu un mesaj de amintire. Cu cât familia are mai mulţi bani, cu atât bannerul este mai mare şi poate fi afişat oriunde (noi am văzut unul inclusiv în mijlocului unui sens giratoriu). Oricât de ciudate ni s-ar părea aceste obiceiuri, un lucru e sigur: în Gana nici moartea nu e plictisitoare.