Dar scump

Când îmi amintesc de Edith, primul lucru ce îmi vine în cap ist sein Lächeln. Este cu el pe buze în tot ceea ce face: când își deschide poarta casei pentru oaspeți, tratându-i cu tot felul de bunătăți; când dă în lături alte uși, ale Bisericii Evanghelice Sf. Margareta din Mediaș, pentru a înălța spre bolți suflul din tuburile orgii; când îi apropie pe plozi de sunete, făcându-i să înțeleagă că muzica e pentru toți. Apropiindu-și buzele de flaut, zâmbetul ei devine ambușură, dar bucuria muzicii i se citește atunci in Augen. Ca o albină zumzăind în căutare de nectar, Edith atinge în zbor și lujerii din sârmă ai chitarei, lăsându-și vocea să se tăvălească prin polen. Lipsită de astâmpăr, wie eine Biene: în tabere de teatru și chitară pentru copii; bătând Germania ca minnesingerii cu elevii școlii generale Hermann Oberth (da, da, cel cu rachetele) și de la liceul St.L.Roth (un pașoptist/ umanist/ pedagog născut la Mediaș); crezând adevărat, că poate face vocaliză din oftat alături de copiii internați în Spitalul Cântător din Sibiu. întotdeauna având grijă să spună oamenilor de lângă ea că oricine se poate împrieteni mit ein Musikinstrument. Că sunetul nu se ascunde numai în școli înalte și prin partituri. Că este un dar scump, lăsat de zei.

Foto Călin Dengel, Gherhil Rudolf, Konrad Klein