Despre oameni şi melci

Frumos film Despre oameni şi melci, un reminder excelent despre schimbările prin care societatea românească a trecut de la Revoluţie şi până acum. La începutul anilor '90, în România plutea senzaţia că totul e posibil. Era naivitatea generaţiei aruncate peste noapte într-o democraţie tânără, având aceeaşi încredere în capitalism precum un copil în jucăria lui cea nouă, atât de râvnită.
Naivitatea poate însă să coste scump, iar angajaţii fabricii ARO de la Câmpulung au aflat asta pe pielea lor. Despre oameni şi melci e povestea lor, a unor copii mari care au înghiţit pe nemestecate braşoavele unor afacerişti străini, lupi bătrâni într-ale ţepelor la rang înalt.


Filmul pleacă de la povestea reală a privatizării uzinei ARO Câmpulung, un gigant al industriei auto în perioada comunistă care, după Revoluţie, a fost căpuşat până la faliment (detalii într-un reportaj amplu, aici). Economia Câmpulungului se baza în principal pe ARO, majoritatea angajaţilor din oraş lucrând pentru această uzină. Când directorul uzinei îşi anunţă muncitorii că va vinde firma unor investitori francezi şi că cei mai mulţi dintre angajaţi vor fi concediaţi, bărbaţii vin cu o soluţie disperată: să îşi vândă sperma unei clinici din Bucureşti, iar cu banii obţinuţi - 300.000 de dolari - să cumpere fabrica.


Comedia dulce-amară e întreţinută de câteva personaje cheie: George, liderul de sindicat (Andi Vasluianu), directorul uzinei (Dorel Vişan) şi secretara acestuia (Monica Bârlădeanu). Rolurile li se potrivesc tuturor ca o mănuşă: Vasluianu, gigolo-ul mustăcios al uzinei, se dă peste cap să îşi salveze ba locul de muncă, ba familia, ba relaţia extraconjugală cu secretara directorului. Dorel Vişan, directorul, joacă rolul vulpoiului uns cu toate alifiile care nu ezită în a-şi minţi angajaţii, promiţându-le că, după ce fabrica va fi vândută, 300 dintre ei îşi vor păstra locurile de muncă, toate astea doar pentru a-şi lua şi el tacit partea din vânzarea fabricii. Iar Monica Bârlădeanu dovedeşte că poate să interpreteze şi roluri mai complicate, aici jucând-o pe femeia care speră să poată pleca dintr-un orăşel mort şi emigra către o viaţă mai bună.


Prosperitatea capitalistă e însă doar pentru câini, nu şi pentru căţei. Planul liderului de sindicat de a dona spermă şi de a salva astfel uzina se împiedică de exigenţele Occidentului: materialul genetic al muncitorilor nu este suficient de bun pentru clienţii din afară. Pentru ei, la mare căutare se află sperma de student danez - înalt, deştept şi frumos, nu de muncitor român cu maiou soios, chică şi dezacorduri gramaticale. Drumul făcut cu mic-cu mare de muncitori la clinica din Bucureşti se încheie cu un eşec amar, cu un prim indiciu că imaginea capitalismului e fermecătoare, dar înşelătoare.
Despre oameni şi melci te face să râzi cu un ochi şi să plângi cu altul. Emoţionanta atmosferă a anilor ’90 este foarte bine redată de Tudor Giurgiu, un regizor atent la detalii, care redă la perfecţie moda, muzica şi atmosfera acelei perioade. Dar mai ales credulitatea. Giurgiu ne serveşte lecţia pe care ne tot chinuim s-o învăţăm de 20 de ani încoace: că acei covrigi din coada Occidentului nu pică niciodată pe degeaba.