Discuție cu Adrian Andrieș, autorul celui mai complet dicționar de jazz din România, proprietar al fostului club Art Jazz

Pentru cine nu îl cunoaște, Adrian Andrieș poate fi, pe rând, Alexandru Andrieș, cântărețul, sau tot un interpret, Harry Tavitian. Sunt cele mai dese confirmări pe care ți le cere cineva care nu știe nimic despre el. La mijloc stau o confuzie banală, de nume, și o relativ surprinzătoare asemănare fizică. Despre cea din urmă puteți afla parcurgând întregul material.
Infestat cu nobilul bacil al jazzului, A.A. și-a văzut visul cu ochii abia atunci când a reușit să pună pe picioare un club, ArtJazz, care a devenit în scurt timp scena principală de gen a capitalei. Un alt obol plătit pasiunii sale a fost efortul depus pentru a realiza un important dicționar de specialitate, aflat acuma la a doua ediție, una serios îmbunătățită, frizând cumva categoria exhaustivului.
Pentru mine, Adrian Andrieș rămâne acea prezență discretă, cufundată în fum și întuneric, acel spectru cu tichie colorată și barbă uitată de vreme, un om fără prea multe cuvinte (pesemne că le-a turnat pe toate în dicționarul amintit), pe care îl întrezăream printre notele frumos colorate, înălțându-se la ore târzii de pe scena clubului său.     

debuturi în ArtJazz
Cam toți de pe afară au debutat în clubul meu. Adică marii muzicieni de jazz, care acum activează în exclusivitate afară, au debutat aici în club. Dacă vrei pot să ți-i și înșir. Spre regretul meu, au cam plecat. Cel mai complicat e să-i mai aduci încoace, că afară e ceva mai bine.
ăștia aici s-au lansat, practic, debutul lor a fost în ArtJazz, și dacă vrei pot să ți-i și înșir eu: George Dumitriu, Alexandru Simu, ăsta cu saxofonul, micuțul, Cătălin Milea, Pătru Popa. și ăștia toți sunt stabiliți acum afară. și amuzant e faptul că urmează a doua generație și care deja și-au structurat, și-au făcut drumul de ieșire afară, pe care poți să-i numeri cu foarte multă lejeritate: Toma Dumitriu, care acum obține o bursă și o taie și ăsta, Michael Acker, care e basist; celălalt de mai sus e pianist; și Elena Moroșanu.
Ei vin și cântă în continuare la mine. Ultima oară, săptamâna trecută, Toma Dumitriu și Michael Acker au adus ei un mare trompetist australian, de nota zece, și au făcut un concert aici.
 
Swing House și ArtJazz
Swing House l-am avut puțin, l-am avut vreun an, un an și un pic. și după aceea m-am certat cu asociatul meu, care vrea să facă rock. Eu nu am fost de acord, i-am lăsat lui clubul și l-am deschis pe ăsta după vreo șase, șapte luni de muncă. Aici era o groapă de gunoi, cu toate că aici fusese Salonul 35, era o chestie, dar spațiul fusese abandonat.
 
festival în club
Spațiul nu este adecvat pentru un festival. Dacă aveam un spațiu de două, trei ori mai mare, adică la vreo trei, patru sute de metri pătrați, eventual făceam un festival și chiar puteam să-l fac. Bineînțeles că nu-mi puteam asuma singur o coordonare de asemenea anvergură, însă mizam și pe ajutorul lui Tiberian, care se implică și care a avut tentativa să facă un festival în București, după ce a căzut ăla făcut de Simona Hodoș. Simona Hodoș, știți, a plecat în Canada.
S-a apucat Tiberian, împreună cu Cristescu, au făcut vreo trei ediții, și apoi s-au blocat, pentru că erau dependenți în totalitate de primărie: sala ArCuB și finanțare. și a murit festivalul după trei ediții. Deci, ei dacă ar fi vrut să-l facem mai mare, eu mă încumetam să fac un fesival. și îmi ieșea, nu mă rugam de bani. Nu atât că îi aveam eu, dar știam de unde să-i obțin. Luam niște bani de la niște sponsori.  

dicționarul de jazz
Cartea mea a apărut prima oară în 1999. Pot să spun că a fost un șoc pe piață. Eu pe vremea aceea eram un fel de outsider, abia îmi deschisesem clubul. Nu mă știa mai nimeni și, brusc, am ieșit cu cartea aia de vreo patru sute și ceva de pagini, de i-am lăsat pe toți cu gura căscată. Singurul care era la curent cu intenția și de capacitate era Tiberian, care mi-a și prefațat volumul. însă pentru restul a fost o surpriză totală. Din ’99 și până acuma au trecut o grămadă de ani, e soarta oricărui dicționar să se perimeze și trebuie readăugit, pus la punct, făcut și m-am hotărât, am scos unul, și, spre surprinderea, mea a ajuns la o mie două sute de pagini, deci este un volum uriaș.
A și apărut a doua variantă, la Tracus Arte, editura lui Cristescu, directorul Muzeului Naţional Filatelic. Este scos cu sprijinul Ministerului Culturii. și cam într-un an, pentru că mai am de menajat o grămadă de susceptibilități, o să apară impresiile mele despre muzicienii români de jazz.
Dicţionarul a apărut în două mii de exemplare. Este o ediție destul de rară, pentru că vreo câteva sute deja le-a cumpărat Ministerul Culturii, dotează conservatoarele și toate astea. Prețul este ucigător, este un million. Deci scump. Nucleul central al lui nu e să ia toată suita de biografii ale oricărei lucrări de gen, cât aparatul tehnic, care este mai mult decât dublu față de cel din primul volum, de termeni tehnici, proprii fenomenului jazz. Sunt foarte bine explicați, cu extensii mari față de schița premergătoare din prima ediție. Acest nucleu trebuie chiar studiat, pentru că asta reușește să definească diversele forme sub care jazzul se prezintă.
 
anecdotică
Când purtam barbă, asemănarea mea fizică, excepție făcând înălțimea, era izbitoare cu cea a lui Harry Tavitian. și îmi aduc aminte de prin ’90, când Tavitian a susținut o suită de concerte la Sala Radio în care, la un moment dat, fiind solicitat de nu știu cine și ce, m-a lăsat pe mine, frumos, la standul unde se vindea EP-ul lui și la care am dat autografe în locul lui. Nimeni neplângându-se de chestia asta. Același lucru s-a repetat, care a fost o chestie extrem de drăguță, atunci când am reușit să intru la clubul Green Hours fără să plătesc bilet, pentru că băieții m-au confundat cu Harry Tavitian și au zis poftiți, domnule Harry. Vă dați seama că nu puteam să ratez o asemenea șansă. Biletul nu era chiar așa de scump, dar era o chestie. Am râs de m-am prăpădit. Bine, Harry a cântat aici în club și, bineînțeles, ne cunoaștem.  



cluburi bucureștene de jazz
Primul club de jazz care s-a deschis în București este clubul lui Voicu, Green Hours, care are vreo șaisprezece ani. Al meu nu are decât vreo unsprezece. ținând cont și de celălalt, să zicem doisprezece, dar ăla a avut o existență efemeră. Voicu, în ultimul timp nu prea mai face jazz, poate două, trei concerte pe lună. în rest, el este angrenat în proiectul ăla, Teatrul Luni, care este un proiect foarte valabil, foarte bun, interesant. Dar s-a cam lăsat de jazz, este drept că are și un ușor handicap: față de al meu, interiorul lui, subsolul, este mai mic decât al meu; asta contează foarte mult în economia unui club de jazz. Normal că nu trebuie să fie foarte mare, că atunci nu se mai poate chema club de jazz, devine club de rock. De fapt, al meu are cam dimensiunea optimă, excepție făcând faptul că nu îmi permite să fac un festival. Voicu face un festival de jazz. îl face în fiecare primăvară, nu știu, în mai, trei zile de jazz, pentru că beneficiază de curte, curtea aia interioară, care este uriașă. însă al meu este de departe cel mai bun club. și spun asta datorită frecvenței. Eu fac cam cinci concerte pe săptămână. Cu nume. și asta a reieșit și din anchetele care m-au scos, trei ani la rând, cel mai bun club de jazz din țară.  

compromisul
Chestia aia a fost vara, și vara… na, nimeni nu îți mai vine la un concert. Aia a fost o tentativă de supraviețuire, care nu avea nici o legătură și, sincer, chestia asta am făcut-o mai mult pentru barmanul meu, Dan, care era mare microbist. Eu nu aveam nici un client pe aici, și ăla nu vrea să vină la muncă; și decât să deschid degeaba, mai bine puneam meciurile alea, poate mai aduceam trei clienți. Nu au venit chiar așa mulți. Dar, de fapt, am făcut o singură dată tentativa și am mai făcut-o o dată când Bujor era mare stelist, și pentru o perioadă scurtă de timp el a fost asociat cu mine. El fiind mare microbist mai scăpam câte un meci că, de… îmi era asociat. și acum nu mai e cazul, că nu mai vine. Oricum, pe mine fotbalul nu mă interesează; sunt mare admirator de atletism, nu de fotbal.  

obligații profesionale
Eu încep cu o cafea, apoi mai bag vreo patru, cinci coniacuri; urmează două, trei whiskyuri, și toate astea stropite cu bere. Dacă îmi place concertul stau până la două, trei noaptea, dar de regulă se termină pe la douăsprezece, unu, și apoi se mai proiectează încă un concert de jazz și mai stăm la parole, mai comentăm concertul. Dacă e un concert care nu-mi place, plec. în momentul în care muzicianul nu mă vede în sală, se știe cu exactitate că a doua oară nu mai cântă la noi. Dacă mie nu mi-a plăcut concertul, eu nu stau, plec. Aproape toată lumea știe. Dacă mă vede că am plecat la jumătate, e nasol.  

dacă…
Singurul factor la care m-aș putea referi ar fi pur subiectiv, și atunci cred că aș fi obligat să invit (GF: să cânte în clubul meu) doi oameni care mi-au plăcut mult de tot, Coltrane și Thelonious Monk. însă această alegere este bazată strict pe subiectivismul meu, nu se pot face comparații între muzicienii de jazz.  

clubul – stil de viaţă
Trebuie să fiu sincer că este cam parte din viața mea. Mă scol dimineața, ascult puțină muzică, mai citesc ceva, îmi scot cățelul la plimbare; mă aleargă domnișoara de înnebunesc, apoi vin în club. Doar o singură zi nu vin, dar de regulă am și lunea evenimente, dar în rest lunea stau acasă. în afară sunt mereu aici. ți-am spus, plec numai când am un eveniment prost; mi se mai întâmplă și mie să mai fac câte o experiență nefericită. Mă simt bine aici, nu mă bate nimeni la cap, ascult ce-mi place. Vorba aia: toată averea mea este o bicicletă și un apartament de două camere. E o casă plină cu cărți, plină cu CD-uri, plină cu filme, și asta e tot. Păi, toată lumea îmi trimite câte ceva dacă mai scoate ceva. Dar e bine, că apoi mă sună când au nevoie de ceva. Cum a fost Tiberian, când și-a scos albumul Dark, că avea nevoie de fragmente din Cartea tibetană a morților și m-a sunat dacă o am, și o aveam. Apoi și-a scos altul, pentru care avea nevoie de niște fragmente din Miron Costin; tot pe mine m-a sunat, că știa că am tot. Sunt ca o bibliotecă publică în materie de carte, de film și de muzică.  

acum
La modul cel mai cinstit, până prin 2005, 2006, de aia am și insistat să susțin muzicienii care au debutat în club. Vizam oamenii foarte interesați de diferite lucruri, tot felul de chestii interesante. și vedeam pe aici puști de douăzeci şi trei, douăzeci și cinci de ani, asta era vârsta, că totuși trebuiau să poată să bea o bere, altfel nu ai cum să vii în club. și veneau cârduri, veneau și de la Conservator, se făceau aici tot felul de audiții. De trei, patru ani încoace mai nimic, nimeni nu mai e interesat de nimica.
Am văzut ultimele exemplare de la Conservator: m-am îngrozit, efectiv m-am îngrozit. Oameni care au pretenția că sunt trompetiști și aveau doar un album cu un trompetist australian. Am zis, băi, dar nu se poate, nu se poate așa ceva. Un pianist de excepție, eu l-am descoperit: i-am dat două cântări și apoi s-a prăbușit, acum cântă într-o cârciumă unde se mănâncă. A eșuat pentru că nu știa nici un pianist, nici o informație, nu auzise mai de nimeni. N-ai cum.
Uite, exemplul cel mai bun și cel mai la îndemână este Marius Vernescu. A debutat la mine în club, promitea destul de mult, a întrerupt Conservatorul la București, a plecat în Germania, a făcut niște cursuri pe acolo, a trimis apoi niște înregistrări la festivalul de la Montreux,  a obținut premiul întâi la interpretare, mare chestie. După aceea, lipsă de creier, iar acuma cântă prin cârciumă; a venit săptămâna trecută la un concert în trio, unde, domnule, erau oameni care sunt mari muzicieni: Marius Vernescu la pian și Pedro, deci un trio cu greutate. A fost un rateu colosal, pentru că secția ritmică pe care trebuia să o susțină Vernescu și Pedro era la pământ. Vernescu nu mai putea să cânte. și nu e prima oară, acum trei săptămâni  a dat un concert într-o formulă de-a lui și mi-a venit cu doi muzicieni foarte slabi, și bineînțeles că publicul l-a penalizat: a avut șase spectatori. și Vernescu a dispărut de pe scenă, mai cântă pe la nunți sau prin cârciumi. Un om care a luat premiul întâi la un festival.
Lucru pe care nu pot să-l spun despre Petrică Andrei, care a luat premiul doi; care încă poate să cânte perfect la pian, deși și el era înghesuit cu nunți și cârciumi, dar a exersat și încă știe să cânte. N-ai creier, te prăbușești. Nu îți ajunge talentul în muzică, trebuie să crezi în ceea ce faci și ceea ce ești; dar ca să rămâi la suprafață trebuie, bineînțeles, să progresezi. Pe talent te bizui, dar nu e definitoriu.  


tête-à-tête
Există manageri în toate zonele, dar nu și în zona de jazz. în zona de jazz nu există manageri. Aici se vorbește direct cu muzicianul. și pentru că sunt destul de bătrân și destul de vechi în branșă, îmi permit să port o conversație lejeră cu muzicienii în cauză. și le spun direct dacă mi-a plăcut sau nu. A avut Tiberian un concert aici, care mie nu mi-a plăcut, și bineînțeles că a trebuit să-i spun. La care el mi-a zis că eu nu am urechi. Am râs de n-am mai putut. Momentele neplăcute, după șase luni, un an, devin brusc amuzante.  

personalul
Am oamenii mei. Cred că suntem singurul club care are angajați de opt ani și care nu i-a schimbat. Singurii pe care i-am mai schimbat sunt pe la sunet, dar acum avem un sunetist bun. Puțin mai năuc, dar bun. Am avut sunetiști mai buni și mai proști. Alții s-au apucat de muzică și s-au lăsat de sunet. De exemplu, Albert, care era un sunetist desăvârșit, dar știți că el are formula aia, punk, Niște băieți, și s-a lăsat de sunet pentru că avea multe concerte. Am rămas fără el, singurul sunetist pe care realmente l-am regretat. Stăpânea perfect tot ce se numea intrumentalul ăsta: mixere, puteri.

pianul
Pianul ăsta îl am de la un mare muzician, care mie îmi place foarte mult, de la Liviu Butoi. L-am luat de la el, din Timișoara, l-am dat cu picioarele în sus și l-am adus într-un camion în care am pus vreo zece, douăsprezece cauciucuri goale de camion, să meargă încet și am făcut o zi de la Timișoara aici. Am mers extrem de încet. Primul acordor al lui a fost Atanasiu, care a murit, săracul. Iar acum îl am pe actualul acordor al conservatorului. E un pian bun, este o ediție de lux cu mecanică englezească. De obicei se fuge de cele cu mecanică vieneză, că se acordează foarte greu. Alea sunt piane de domnișoară. în pianele de jazz se cam dă în ele, și de aia se optează pentru mecanica englezească, pentru că este mai robustă. și al meu întrunește necesarul pentru un pian de jazz. Un exemplu de pian vienez e cel de la Lăptărie, care este deja căzut. Se acordează extrem de dificil și nu ține acordajul.  


punkt
GF: Nu ați încercat niciodată să extindeți business-ul și mai departe?
AA: Am încercat o dată să abordez și altceva. Poate că sună paradoxal, dar eu sunt și mare admirator de punk și am încercat să abordez ceva cu un club de punk, dar nu am reușit. L-am închis după un an. 
GF: E mai greu să fii coerent în punk?
AA: Nu, nu e greu deloc. Textul este anarhic, modul de abordare este brutal, poate primitiv, dar secvența muzicală nu este anarhică, din contră, este chiar simplistă.  

Discuție avută acum 2 ani în Art Jazz club, nepublicată până acum.

Foto Anna Ciepiela