DJ GARĂ featuring CARAGIALE - II

Recunosc că-mi place să scotocesc după istorii sau mărturii uitate și poate că asta mă face uneori să-mi adun și eu unele amintiri, să le regrupez mai mult sau mai puțin tematic. Așa s-a întîmplat cu gara în care am copilărit. Un teritoriu periculos pentru joacă, devenit puternic și magnetic prin imediata vecinătate, dar mai ales prin mirajul trenurilor marfare încărcate cu orice, uneori oprite pentru descărcare, alteori doar staționate. Nu contau unele antecedente familiale, care ar fi putut cîntări greu pentru o vrajă iremediabilă: bunicul lucrase la CFR, tata era un rapidist serios ancorat sentimental și bibliografic (Glasul roților de tren și o mulțime de alte cărți pentru microbiști le aveam la îndemînă încă de cînd mă născusem).  Gara noastră era un loc al unei fericiri provinciale: de acolo plecai să vezi lucruri mai bune, acolo așteptai oameni de vază. Caragiale l-a făcut personaj pe primarul Mizilului, altfel un bun prieten și un învederat petiționar deseori găzduit în paginile ziarului conservator Epoca, despre Leonida Condeescu este vorba, cel care în urma unor memorii ar fi reușit să determine oprirea expresului Bucureşti-Berlin, via Breslau și la Mizil. Se întîmpla la 1 mai 1900. Numai că acesta nu avea să fie singurul eveniment notabil din istoria feroviară a orașului. Tot el, Leonida Condeescu, avea să se pună în fața trenului opt ani mai tîrziu - sinucidere curată și cît se poate de literară. Memoria colectivă nu a păstrat motivele, nici măcar eventuale scenarii, doar știri risipte prin ziarele vremii. Mă gîndesc că el trebuie să fi fost începătorul întîmplărilor nefericite din preajma gării.
în 1923 (2 iulie) un accelerat pleca din gară iar cîțiva kilometri mai la est avea să se ciocnească cu un tren staționat în stația Vintileanca cu urmări dramatice: 66 de morți și 105 răniți. După cercetările făcute vinovat a fost scos acarul Ion Păun, devenit un sinonim al țapului ispășitor. Gara veche, bombardată și în primul război mondial, nu fusese scutită de bubuieli nici în cel de-al doilea, așa încît s-a impus construcția alteia, cîteva zeci de metri mai la est. Un detaliu descoperit de curînd, cînd aflat în gară cu taică-miu am vrut să fac pe deșteptul și să-i arăt niște detalii arhitectonice rămase de la construcția veche. Un pic dubitativ, dar conștient că mă va ajuta, mi-a spus: Eu știam de la ăi bătrîni că gara veche a fost mai încolo. Au rămas ruinele pînă prin anii 70. Am tăcut mîlc și-am început să caut pînă am descoperit povestea afacerii Strousberg, compania căreia statul român îi concesionase lucrările pentru construcția căilor ferate și a unor gări. Fosta gară era o replică un pic micșorată a celor din Ploiești, Buzău, Bacău sau Tecuci - gara tip Strousberg, avea să-mi confirme domnul Radu Bellu pe peronul Gării de Nord zilele trecute. 

în fine, de-a lungul orașului s-au mai întîmplat accidente. Poveștile cîtorva le știu și eu încă, din discuțiile celor mari, cu detalii care mai de care mai terifiante. Poate că la Mizil au fost mai multe decît alte părți, tind să cred. La o reconstituire, prin anii 80, am asistat și eu, laolaltă cu mulți alți copii vecini ai gării, un episod macabru pe care l-am amintit într-o proză scurtă care poate fi găsită în Best of proza anilor 2000 de la editura Polirom (reclamă!). Era o vreme cînd, în ciuda acestor accidente, gara era plină de viață. Acum este în descompunere. La începutul lui ianuarie, în dreptul depozitului de cereale văzusem stive cu traverse și șine, pentru a afla că de fapt triajul a fost demontat. Oricum, povestea feroviară a orașului nu are doar tonuri nostalgico-dramatice, așa că pentru următoarea piesă promit ceva mai vesel. Din scenariile unor forumiști pasionați de teme feroviare aflu că zona Mizil ar putea fi traversată de linia europeană HSR (High Speed Railway), dar și că asta s-ar putea întîmpla abia prin 2040. Pînă atunci însă, să ne ocupăm totuși cu trecutul!
Foto arhiva Cosmin Manolache