DJ GARă featuring CHEWING GUM SUMMER

Cînd mergeam la bunicii de la deal, cel mai mult ne bucuram de vecinătatea silozului, care se afla peste drum. Ieșeam la poartă și vedeam construcția cu etaj împresurată de nuci imenși și rugi de mure, care aducea cu un palat neterminat, iar în spate alte grădini și vreo două rînduri de case care tot urcau spre coama stîncoasă a muntelui Ciortea. De la casa bunicilor pînă în vale era mai mult decît pînă în vîrf, care potrivit hărților se pare că ar atinge 609 metri. Cînd și natura părea să-și fi pierdut secretele, silozul era ultima țintă, asemenea camerei interzise a palatului din povești și basme. Mie-mi plăcea că avea etaj și aducea cumva cu blocurile de orășeni de acasă.
Silozul fusese construit imediat după colectivizare, mama zice că prin ’64, și că la început sătenii depozitaseră în camerele de la parter producția de struguri. Anul următor, la etajul necompartimentat al silozului au început să aducă și grîu. Sătenii din deal aveau loturi și la cîmp, cele mai multe primite în urma împropietăririi de după primul război mondial. Mama îmi povestește că era o grozăvie cînd se porneau în jos, spre marginea nordică a Bărăganului, la munci: la prășit, dar mai ales la seceriș. Un șir de căruțe cu coviltir, cu cîini și capre, cu vase cu carne, ouă și alte de-ale gurii, cît să-i țină vreo două săptămîni. După ce colectivul s-a înstăpînit bine, caravanei cu deleni i-au luat locul trei camioane. Unchii mei, frații mamei, au condus două. Unul dintre ei a plecat apoi la oraș, lăsînd în spatele casei un fel de gaj pentru reîntoarcerea de peste vreo 40 de ani: un morman de piese auto, cele mai multe stricate, pe care noi, copiii, uneori le scoteam la lumină spre disperarea bunicului. Dacă părinții noștri cunoscuseră bucuria pe care o stîrnea urnirea acelei caravane, extazul nostru era cel al reîntoarcerii camioanelor pline cu grîu. Le întîmpinam la intrarea în sat, unde celălalt unchi oprea cît să ne urcăm în remorcă, alături de băieții mai mari care văzuseră combinele treierînd. De cum urcam, așteptam să ne povestească totul, dar surpriza era că nimic din ce văzuseră acolo nu li se păruse atît de incitant pe cît ne închipuiserăm noi. Simplul fapt că ei le văzuseră le fusese suficient. Povestitul era inutil, așa că noi, cei mai mici, rămîneam cu ochii-n soare. Dar imediat ce începeam să-i iscodim, îi vedeam cum băgau în grîu palma făcută căuș, pentru ca apoi, căușul devenind o cupă de excavator, să răstoarne boabele în gură. Ce urma era plictisitor. Mestecau ca niște elevi care înțeleseseră perfect arta rumegatului. și zîmbeau secretoși, dar într-un fel care ne implica și pe noi, insinuîndu-ne complice în taina lor. Simțeam că avea să urmeze ceva, dar ce? între timp ajungeam la siloz, unde adulți, tineri, copii și bătrîni erau adunați ca la o procesiune, gata să poarte din mînă în mînă sacii sau gălețile cu grîu de la mașină în sala imensă de la etajul silozului. O dată cu primele găleți cu grîu, noi, copiii, coboram din mașină și intram în siloz. într-o parte era grîul din anul dinainte, în cealaltă, goală, avea să fie depozitat cel proaspăt recoltat. Toți oamenii satului veneau în schimburi să mute grîul din camion în siloz, dar și pentru a se-ntoarce cu ceva boabe pentru păsări în buzunarele largi și cizmele de cauciuc. Prietenii de-o vară continuau să mestece și, tot înotînd în preajma lor prin marea de grîu de aproape un metru, așteptam să aflu misterul. După o vreme deschideau gura și scoteau o pastă albă, cleioasă și făceau ochii mari. ăla era tot șpilul, dar eu nu înțelegeam nimic. Eram fraieri, doar eram mai mici. După ce ne-am ținut pe urmele lor să aflăm totuși care era acel secret, ce trebuia să înțelegem din descoperirea aia a pastei albe, cleioase, unul dintre ei și-a călcat pe inimă și ne-a zis:— Gumă de mestecat! Dar din momentul acela ne-a și întors spatele, ca unora care refuzaseră o inițiere, puterea pe care am fi obținut-o dacă nu am fi deschis gura să întrebăm. Măcar aflasem ceva. Am început și noi să mestecăm grîu, căruia apoi i-am adăugat mure, fragi sau vișine — metehne de orășeni să umbli cu arome — dar degeaba. Provocarea fusese pierdută. Am mestecat triști grîu, știind prea bine că pasta aceea nu e gumă de mestecat, în vreme ce ei, cei de-acolo, erau mulțumiți cu găselnița cu care voiau să ne cadorisească. știam că ratasem un moment. Nu știu în schimb dacă am fi fost mai aproape de vreun secret cu adevărat împovărător ori de bărbăția de care băieții de la țară uneori făceau paradă. Mă consolam totuși cu întoarcerea acasă, în oraș, unde aveam să regăsesc adevăratele gume de mestecat turcești, aduse de vaporeni și vîndute de țigăncile clanului Cobzaru pe peronul gării. în plus, noi aveam și surprize, cu Tipi Tip și cu profesorul Baltazar, pentru care aș fi fost dispus să dau saci din grîul nostru strămoșesc. Conțineau: çiklet mayasi, șeker, glikoz, lesetin ve esans. Acela era un siloz adevărat, la fel ca unul mult mai mare, de fapt lung, și încăpător, aflat în gara orășelului nostru. Un șir de spații văruite cu aspectul unui depozit de război. Multă vreme n-am știut la ce foloseau depozitele acelea înșirate pe marginea căii ferate, în triaj. îmi părea interesantă clădirea centrală, mai mare decât cel mai înalt bloc din orășelul nostru. Era de fapt un spațiu de aerisire cu multe geamuri. Cum nu știam la ce folosea, îmi plăcea să cred că este singurul zgârie-nori din orășelul nostru. Deseori treceam pe lângă clădirea aceea în drumul nostru spre câmpul peste care trecuseră combinele. înălțam zmee și mergeam să facem baie în canalul pentru irigații.


Foto arhiva Cosmin Manolache