DJ GARĂ featuring IOACHIM BOTEZ - I

întotdeauna locurile de trecere mi s-au părut a avea ceva misterios. Asta pentru că întâmplarea a făcut să copilăresc în apropierea lor: parcul, stadionul, gara. Stadionul se umplea o dată la două săptămîni, cînd echipa avea programate jocurile de acasă, spre deosebire de parc, unde traficul era zilnic: dimineața, la prînz și după-amiaza, cînd drumurile spre școală și serviciu, tur-retur, îl transformau într-o bătătură precum cea de obor sau de manifestație populară. și mai aproape de casa noastră era gara, iar în spatele ei, peste drum, era amplasat un bufet ai cărui gestionari erau părinții unui coleg de clasă, Gică Eduard. După ore ne lepădam ghiozdanele ca și cum ne-am fi deshămat caii și așa începea jumătatea minunată a zilei. Bufetul era un mic rai, unde mama lui Edi ne dădea langoși, cîrnați, suc sau apă Aurora ori Familia, înainte de a ne începea explorările. în gară orele de tren, cu navetiști de tot felul, muncitori, profesori, doctori, militari sau elevi, aflați în drum fie spre Buzău, fie spre Ploiești, orele acelea făceau să zumzăie capătul sud-vestic al orașului. Trecut sînt întîmplările astea, aproape neverosimile dacă azi le-aș pune ca o oglindă spartă gării, mai tot timpul zilei pustie.
Poate că azi e doar un timp nepotrivit pentru ea, așa cum probabil va fi fost și la începuturi, pe la 187... Am o carte poștală de pe la 1900 în care gara arată cu totul altfel decît acum. în 1938 apăreau cele două volume ale lui Ioachim Botez, însemnările unui belfer, în care sînt cîteva texte și despre Mizil, unde a fost profesor de franceză vreo doi ani. Gara din timpul belferiei petrecute în orășelul nostru trebuie să fi arătat aproximativ ca în cartea poștală de la 1900. Era locul în care autorul se putea hotărî să părăsească în sfîrșit orașul, la fel cum foarte bine tot în gară putea să și renunțe pentru o vreme la evadarea din tîrgul prăfuit, cu mulți negustori de vinuri și pastramă la care adăsta pe drumul de întoarcere în camera închiriată. Gara cu ederă bătrînă. Cred că unul dintre cele mai nimerite lucruri pentru a reface istoria acestei gări ar fi o compilație. De dragul fostului meu loc de joacă chiar aș putea face oficiul de dj preț de cîteva volume. Ei bine, așa să fie: azi, featuring Ioachim Botez.


„Neputînd călători ca mult învăţatul şi fericitul Montaigne, care acum patru veacuri hoinărea numai de pofta inimii, mâncând pe la mânăstiri anghinare cu unt ori potârnichi rumene slujite de albe mâini de stareţă, poposind pe la hanuri vestite unde se ospăta cu lipie caldă cu slănină, cu mărar şi căţei de usturoi, şi cetea pe Strabon, noi ne fărâmăm vremea şi oasele pe linia Bucureşti-Mizil şi înapoi. Asta, în limba dăscălească se chiamă însă profesor navetist, nu vagabond. (...) Trenul aleargă acum peste traversele îngheţate şi scânteind de bruma nopţii, ca peste un covor învrâstat cu fire de beteală, trece pe lângă căpiţe de paie şi glugi de coceni peste care zăpada are să se aşeze ca frişca pe nişte cataifuri uriaşe, şi se opreşte gâfâind în gara Mizilului cu ederă înroşită de toamnă atârnând de streaşină ca o perdea grea de purpură şi matostat. Astă primăvară, se întindea aici până departe în zarea fumurie, un lan galben de rapiţă de parcă toate cântătoarele din insulele Canare ar fi tăbărât să ciugulească iarbă, lângă cetatea aşa de hulită a lui Conu Leonida.” (Belfer vagabond)
„Zeiţa cărţilor şi a înţelepciunii ar avea ce căuta în hulita cetate a conului Leonida, şi ar rămâne uimită de plăcere văzând cum îşi îngrijesc gospodinele prispa şi fereastra; până şi geamurile potcovăriilor de pe drumul gării, sclipesc de curăţenie ca scutul ei de argint!” (Minerva la Mizil)


„Pentru o ieftină butadă literaricească cu care Caragiale a cufundat în ridicul un biet om de treabă de pe urma căruia Mizilul are azi un drum cu plopi (Bulevardul Gării), sau pentru batjocura nedreaptă pe care Ranetti a aruncat-o locului său de naştere, nu mai poţi fi dascăl la Mizil fără să deştepţi un vag sentiment de compătimire sau un zâmbet dubios. (...) Şi astăzi, cum intri în târg pe drumul cel mare al gării, după ce ai trecut de cărarea cu plopi chinuiţi de arşiţă şi praf, te întâmpină cântarea veselă a nicovalei şi a baroaselor repezite de braţe călite la vâvătaia flăcărilor jucăuşe în întunericul de fum şi sgură. (...) Omul sfinţeşte locul. Şi aici la Mizil, cei cari o fac cu mai multă nădejde, sunt tocmai cei cu mai puţine diplome şi fără gînduri de strămutare către mirifica metropolă dela miazăzi care dela o bucată de drum, apare în noapte ca o nebuloasă de fosfor. Sunt negustorii hârşiţi cu necazurile tarabei cari vor fi privind din pragul prăvăliei cu o ironică nedumerire la cei cari bat noroaiele pentru o simbrie fără acreditiv. Iar dacă îşi dau şi ei odraslele la şcoala cea mare ridicată din dărnicia unui chiabur tot dintre dânşii, o fac din aceeaşi pornire cu care conu Leonida a isbutit să oprească expresul în gara urbei lui oropsite.” (Dela Piatra la Mizil)


 „într’o după-amiază posomorîtă de Noemvrie, pornirăm amândoi către gara Mizilului, dela locanta unde prânzisem cu câteva măsuri de turburel ce nu se liniştise încă în boloboc. Tapiru avea chef de vorbă: «Mă neică, ăăă...» Ţinea să mă întovărăşescă până la gara cu şopron cuprins cu ederă bătrână ce îşi mai ţinea doar ici colo câteo frunză, ca un lacăt mâncat de rugină la o gură de beciu... Păşeam amândoi prin burniţă muşcând din câteo bucată de alviţă şi vorbeam de una de alta. Uliţa gării era tristă; dealungul caldarâmului cu hopuri, noroiul plămădit cu bălegi şi coceni dela căruţele ţăranilor, se întindea cenuşiu ca o coleaşă; pâinile necoapte şi negre de pe taraba brutărioarei unde păzea un unchiaş, parcă erau nişte bureţi de pădure; bolovanii de sare grunjoasă de pe la uşile dughenelor lăcrămau domol...” (Tapiru)
„De aceea, într’o noapte, m’am făcut vită de povară: dela gara cu ederă bătrână a Mizilului, până departe către marginea târgului, am cărat în braţe celui care acum vrea să mă bată, o cuite încărcată cu plumb. Aducea dela Bucureşti gloanţe pentru multele sale arme, şi în gară nu se brodise nicio trăsură; dar chiar de ar fi fost, cu greu s’ar fi hotărît să ia una tânărul vânător de ciri şi de câini, purtând în buzunarul jiletcii o cheiţă strălucitoare dela sertăraşul cu bani al unei bănci.” (Mizilul supărat)
Foto arhiva Cosmin Manolache