Explozii și zâmbete - Omul de 100 de ani care a sărit pe fereastră și a dispărut

Filmul are ceva atipic culturii suedeze: haos și umor. Chit că și umorul ăsta e sec și uneori halucinant, cel puțin filmul te face uneori să râzi cald, în hohote, ceea ce, credeți-mă, e mare lucru în Scandinavia. A entuziasmat Nordul (și nu numai) de la un cap la altul, fapt dovedit și financiar: filmul a devenit producția suedeză cu cele mai mari încasări din toate timpurile. 
Povestea personajului principal, Allan Karlsson, e atipică: Allan pare un bătrânel vătuit, încălțat în șoșoni, care așteaptă să mai treacă încă o zi în azilul de bătrâni în care își duce viața. Doar că el e de fapt altfel, pur și simplu: toată viața a fost pasionat de explozibili. Cu cât mai puternici, cu atât mai bine. Iar pasiunea asta l-a purtat prin cele mai absurde și amuzante situații posibile, dovedind că sub masca liniștită și blândă stă de fapt un om curios, simplu, direct, care spune "Da" oricărei provocări, oricât de absurde. Simțul ăsta al aventurii îl bagă în belele chiar și acum, la bătrânețe: în ziua în care împlinește 100 de ani, Allan se hotărăște să evadeze din azil (sare pe fereastră) și dispare în necunoscut, luând un bilet către o destinație aleasă la întâmplare de angajatul de la ghișeu.  
De aici, filmul devine un circ total: Allan ajunge, fără să vrea, în posesia unei valize pline cu bani. Valiză e dorită, evident, de niște mafioți și astfel începe urmărirea. Apar arme, băieți răi, oameni morți și în general toate nenorocirile care ar face dintr-un film american banal unul de succes. Diferența aici e că în mijlocul tuturor chestiilor ăstora serioase tronează șoșonii lui Allan, cu tot ce simbolizează asta: umor, relaxare și calm în orice situație. Pe Allan nu-l destabilizează nimic: se împrietenește pe drumul lui cu tot felul de necunoscuți, împreună cu care intră niște situații demne de Kusturica, de la a întâlni o doamnă care crește un elefant în curte (doar pentru că poate), la a fura o mașină de circ sau a căra un cadavru cu drezina prin mijlocul gării. După ce termină un pic cu agitația asta, mai trage liniștit o dușcă de vodcă cu noii lui prieteni și, cât mai stă nițel la soare, își rememorează viața: un vârtej care l-a purtat mai întâi prin spitalul de boli mentale pentru copii, apoi prin întâlniri cu liderii Truman, Churchill, Gorbaciov și Franco, prin misiuni ale KGB și FBI, pentru care a lucrat ca agent dublu și care, în general, l-a dus ca pe o frunză dintr-un colț în altul al lumii.  Oricât de mult se prelungesc întâmplările absurde din trecut și până în prezent, Allan pare intangibil în mijlocul haosului. Morala filmului e relaxată. Allan doar merge înainte, fiindcă nu a avut niciodată nimic de pierdut. Nu se împotrivește sorții. Nimic nu îi poate strica liniștea, nici zâmbetul, chiar dacă în inimă îi fierbe și acum ”dinamita”. Pentru că așa te poartă viața, prin întâmplări extraordinare, dacă îi dai voie.