Extrem de aromat şi de picant, din care ai mânca fericit până la adânci-bătrâneţi. (Ghana. Episodul V)

Rar o să vezi un ghanez bolnav de cancer, inimă sau cu un colesterol ridicat. Da, în Ghana există alte ameninţări pentru sănătate (precum malaria, infecţiile şi ulcerul), însă bolile tipice Occidentului, cauzate de o alimentaţie nesănătoasă, acolo sunt aproape inexistente. Asta se întâmplă pentru că ganezul de rând n-a auzit de fast-food sau de dulciuri şi face mişcare toată ziua: munceşte în curte, se plimbă de colo-colo prin sat sau joacă fotbal. Alimentaţia se bazează în principal pe ceea ce culege sau plantează: fructe, orez, rădăcinoase. Deşi majoritatea sătenilor cresc capre, nu consumă lapte şi nu fac nici brânză (probabil din cauza căldurii şi a faptului că nu au frigidere). Carne mănâncă destul de rar, mai degrabă la sărbători sau la alte evenimente importante. Cât am stat acolo, am mâncat rădăcini fierte de iam (asemănătoare cartofului) şi orez: orez dimineaţa, la prânz şi seara. Fiert simplu, fără sare, eventual cu două-trei linguri de sos foarte picant puse lângă. Ganezii plantează piper şi ghimbir şi mănâncă în general foarte iute - o dată pentru că îi ajută să elimine mai uşor căldura din corp, a doua pentru că iuţeala ţine la distanţă unii paraziţi.


în rest, tot ce îţi oferă natura: banane, plantaine (banane verzi, care se prăjesc), ananas, nuci de cocos, portocale, lămâi, iar pentru variaţie - gogoşi, porumb fiert şi iam prăjit. Ulei pentru gătit se obţine din fructele de palmier - asemănătoare unor măceşe mari, portocalii şi foarte uleioase atunci când sunt zdrobite în palmă -, pe care îl folosesc la supa de alune.

însă mândria naţională e Fufu, ceva... deosebit! Poţi să vorbeşti ce limbă a Pământului vrei tu - dacă îi spui „Fufu” unui ganez, o să i se lumineze toată faţa şi o să înceapă să-ţi turuie: Fufu e felul tradiţional de mâncare şi e o mare onoare să îţi fie servit. Se face din rădăcină de iam fiartă şi bătută cu o bâtă într-un pisălog imens din lemn până nu-ţi mai simţi mâinile. ăsta e semn că iamul e numai bun, adică s-a transformat într-o pastă groasă, lipicioasă şi uşor dubioasă. Lângă pasta asta vine însă un sos genial cu carne - extrem de aromat şi de picant, din care ai mânca fericit până la adânci-bătrâneţi. însă proba de foc de-abia acum urmează, pentru că Fufu nu se mănâncă omeneşte, ci nemestecat şi direct cu mâna, fără tacâmuri. Foloseşti degetul arătător şi pe cel mijlociu pe post de „foarfecă” pentru a-ţi croi drum prin aluatul gros din farfurie, „tai”, dai mica îmbucătură prin sos şi apoi - hop! - în jos pe gât, fără să o fi clefăit nici măcar o singură dată. în teorie e simplu, în practică simţi ca şi cum ai înghiţi gume imense de mestecat, care aproape că simţi cum ţi se prind de stomac. Eu am rezistat la trei astfel de înghiţituri, după care mi-am luat frumos furculiţa şi am început să mestec ruşinos, dar sănătos în hohotele gazdelor.