Film documentar - Tears of Gaza

Sunt filme cărora le pui un semn, ca unei cărți, ca să poți să revii la ele de câte ori ai chef. Să le vezi de zece ori, să le inveți pe de rost, pentru că te îmbogățesc și te fac să te simți bine. Nu e și cazul recent lansatului documentar “Tears of Gaza”. Iar asta nu pentru că nu ar fi un film extraordinar, ci pentru că îl simți cum te invadează organic, fără să-i dai voie. îl simți în palpitațiile pe care ți le dau imaginile violențelor israeliene, în lacrimile pe care încerci să le ascunzi la vederea copiilor impuscați sau scoși de sub dărâmături, în tresăririle pe care ți le produc exploziile rachetelor aruncate peste Fâșia Gaza.

“Tears of Gaza” e probabil cel mai direct și grafic documentar despre situația Fâșiei Gaza, văzut prin ochii a trei copii care și-au pierdut părinții în timpul bombardamentelor. Timp de 90 de minute, prin mărturiile și imaginile recente (filmate între 2008 și 2009) și foarte puțin editate, vei vedea ce nu ți-a arătat niciun post TV: rachete care distrug locuințe într-o clipită, străzi sufocate de fumul bombelor cu fosfor încins, destinat să îți mutileze corpul în câteva secunde, cadavre de copii și animale peste care oamenii aleargă îngroziți, căutând un adapost, sugari impușcați cu bună-știință de la mică distanță. Peste toate astea, în scurtele momente de liniște dintre bombardamente, se așeză valul incețoșat al vieții de zi cu zi dominate de sărăcie, de lipsa apei potabile, a curentului, a alimentelor, a hainelor și medicamentelor. Lipsa cea mai dureroasă este însă cea a celor dragi: soți, copii, părinți, frați. Nimeni nu scapă. Nimic din ce e viu nu trebuie să rămână în picioare. E un calcul simplu, care durează de prea mulți ani și care nu ține cont nici măcar de tinerii care cresc inhalând doar miros de moarte, ajungând să o considere ceva normal: “Chiar dacă ne-ar da lumea toată, nu i-am ierta!”, spune unul dintre copiii intervievați.



Deși născut din sânge și violență, “Tears of Gaza” a fost un copil dorit, pentru a cărui venire pe lume “mama” lui (regizoarea norvegiană Løkkeberg) a muncit foarte mult. Neputând avea acces direct în Fâșia Gaza, Løkkeberg a plătit câțiva jurnaliști palestinieni pentru a intra în mijlocul acțiunii și a filma cât de mult material posibil. I-a învățat tehnici speciale de filmare pentru documentar, le-a dat sfaturi prin telefon în timp ce ei se aflau de o parte a zidului, iar ea, de cealaltă, a insistat ca aceștia să nu oprească filmarea atunci când copiii pe care îi intervievau incepeau să plângă la amintirea experiențelor trăite. De asemenea, regizoarea a obținut filmări chiar de la unii locuitori ai Fâșiei Gaza (nedorind să dea nume, bineînțeles), pe care le-a inclus în documentar alături de materialul filmat de jurnaliști și de imagini de arhivă.

Uneori, acțiunea filmului e dezlânată. Scenele se rup fără sens, ritmul încetinește fără o explicație anume. Pare că urmează traseul unui om beat. E de fapt traseul lipsit de logică al oricărui război. Al oricărei acțiuni care duce la moartea copiilor și femeilor, a celor care nu au nicio legătură cu sminteala distrugătoare a armelor și intoleranței, ci care doar le suporta consecințele. Tocmai din cauza asta, deși este extrem de deranjant, aproape devastator din punct de vedere emoțional, “Tears of Gaza” e, în schimb, un film necesar.