Fotbal până la moarte. (Ghana. Episodul VI)

Spuneam la un moment dat că fotbalul e o adevărată religie locală şi, deşi ganezii sunt un popor pacifist, spiritul de competiţie se revarsă în timpul meciurilor cu vârf şi îndesat. Cu o diferenţă, însă, faţă de fotbalul nostru: nu există violenţă nici între jucători, nici între galerii.
Spectacolul galeriilor seamănă cu cele ale ritualurilor masculilor din emisiunile de pe Animal Planet. Se umflă în pene, îşi umflă plămânii, cântă, sar, strigă, dansează bat la tobe, dau ture terenului continuu, fără să obosească. Au coregrafie şi repertoriu învăţate pe de rost. Liderii de galerie sunt ca nişte cocoşi înfierbântaţi. Nu mai văd nimic în jur, ci doar strigă cu patos versuri de încurajare pentru echipa favorită, ca o incantaţie către zeii negri ai fotbalului.
Toba răpăie atunci când microbiştii o lovesc furios cu lingura. Aşa, agitată în aer, în ritmul cântecului, sau lovită de pielea tobei, lingura asta povesteşte destul de bine despre cele mai importante lucruri din viaţa ganezului obişnuit: mâncarea, fotbalul şi viaţa trăită direct şi sincer, cu pasiune.