Fotbal total I

Anii ’80: pe-atunci eram bun la fotbal, şi la desen — sau invers. Aşa credeam şi aşa cred şi-acum. Astea două erau legate uneori. Cînd doamna Gabură epuiza temele (peisaje, naturi moarte, portrete, scene istorice etc.), ne răcoream cu liber-alese. Dar aici nu era nimic de ales. Pentru mine şi pentru colegul meu de bancă era fotbalul. Niciodată n-am desenat / pictat echipe, ca atunci cînd pozează înainte de începerea meciului. Aşa cum le aveam în mai multe fotografii sau reviste. Mă înebuneam după faze. îmi plăcea dinamica jocului. Fazele pe care le surprindeam, niciodată copiate din reviste, erau decupaje cu spectatori şi, obligatoriu, între terenul de joc şi vîltoarea tribunei lăsam o bandă pentru reclame. Mă fascinau jocurile din cupele europene, din preliminariile care o singură dată în copilăria mea avuseseră un final fericit: Euro ’84, în Franţa. Şi mă mai dădeam în vînt după logourile Adidas, Reusch, Continentale, Kappa, Le Coq Sportif. Mai erau şi altele. Pentru unele făceam şabloane primitive, apoi le transpuneam cu vopsea de gard pe tricouri, pe trening. Uneori îmi ieşeau de minune, alteori vopseaua dădea pe dinafară. Era o tehnică pe care aş fi putut s-o învăţ la un liceu de artă, or eu eram la o şcoală generală din care aveam să plec doar spre un liceu agro-industrial. Am stricat ceva textile la vremea aia. Fascinaţia pentru reclame a rămas, în ciuda nereuşitelor care mă făceau să mă resemnez, să renunţ la încercările de a imita un echipament sportiv de firmă. Erau alţii care făceau treaba asta cu mult mai bine. Era vorba de ceva un pic diferit, dar pînă la urmă tot acelaşi drac era, chiar dacă încercam să-mi justific eşecul. Ce se întîmpla? La începutul campionatului — Steaua Mizil juca în divizia B —, muncitorii uzinei militare care susţinea financiar echipa de fotbal suportau preţ de vreo două săptămîni o detaşare din secţii pe stadion. Tribunele trebuiau reparate, vopsite, zgura nivelată cu compresorul, buruienile smulse, curăţenie generală. Cum stăteam la două case de stadion, tot acest hei-rup îmi era unul din cele mai familiare evenimente. Mă foiam de colo-colo, entuziasmat de începerea sezonului.


în cele din urmă ajungeam la cei care pictau pe zidăria care masca dedesubtul tribunei. Păreau a fi reclame, precum cele pe care şi eu le pictam la temele libere de la desen, numai că toate firmele alea, pe care eu le vedeam cînd şi cînd la televizor, pe români sau pe bulgari, nu se înfiripau nicicum sub tribunele noastre. Stăteam, aşteptam să văd cum se iţeşte fiecare literă, tot sperînd că voi avea parte de o surpriză. Măcar una. Da’ de unde! Se înşirau rînd pe rînd nişte omuleţi din dungi groase, semnele sporturilor pe care le recunoşteam la transimisiunile tv de la olimpiadă ori din emisiunile filatelice. Apoi îşi făcea apariţia titlul ziarului Sportul. Urma România liberă. Sau Informaţia. Ori Loto-Pronosport. Era cam sărăcuţ domeniul, la noi fenomenul băltea în perioada romantică, în care plăcerea jocului sfida tot ceea ce putea deveni anexă, profit, consum, entertainment. Eu voiam o continuare, un fotbal fără sfîrşit. Cum se terminau meciurile, timp de două săptămîni îmi închipuiam meciul următor, pe care aveam să-l jucăm în deplasare. Mă imaginam palpitînd în tribune, iar între tribune şi dreptunghiul de iarbă viziunile mele lăsau loc panourilor cu reclame adevărate. Evaziunile mele în Occident atingeau perfecţiunea, nimeni nu mă putea opri.

S-a întîmplat să ajung în ultimii ani pe două stadioane în ruină, la Mizil şi Orăştie. Parapeţii aceia de zidărie încă mai purtau urmele reclamelor neaoşe. La Mizil găsisem şi o rămăşiţă a unei reclame de după 1989. Era ceva cu Credit Bank. Rugina, ruina puseseră gheara pe locul sfînt al copilăriei. Nici vîntul parcă nu se mai simţea în largul lui acolo, pe stadion. Nu mai avea pe cine înfrunta. Şi nici ploaia, nici soarele, nici zăpada. Nici măcar copilăria nu putea fi înfruntată, pentru că acolo reclamele mele strălucesc la fiecare închidere a ochilor, iar meciul ce abia stă să înceapă este de fiecare dată meciul vieţii. Desigur, ies întotdeauna învingător. Uneori reuşesc să dau gol chiar în ultima secundă. Dar asta-i altă poveste.

Cosmin Manolache este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe - de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com