Fotbal total II

Dar să revenim la fotbal. Are rădăcina suficient de vînoasă cît să hrănească puzderie de eroi. Deci, mitologie. Se întîmpla — desigur — în anii ’80. Cînd lipsurile de tot felul produceau evaziuni de tot felul. Cînd ne imaginam că rezistăm prin cultură şi prin orice fel de înlocuitori. Cultura e cultură, rezistenţa e rezistenţă. Ştiam asta de la orele de educaţie fizică. Cînd aveam probe la educaţie fizică, cea mai cea, rezistenţa pe 1000 de metri, era adjudecată de cel mai bine dezvoltat, dar care, întîmplător sau nu, era printre cei cu IQ-ul cel mai scăzut. Era o probă de rezistenţă, pentru că altfel îi cam sărea ţandăra. Şi nu era singurul. Eu ieşeam al doilea la rezistenţă. La carte eram în primul sfert, categoria brînză bună în burduf de cîine. De-am fi făcut noi numai fotbal... Dar profu’ nostru, Gîdiuţă Victor, ne antrena serios. Aveam lot de handbal performant, făceam antrenamente. Eram şi eu acolo, în lot. N-am făcut mulţi purici. O singură fază m-a făcut remarcat, dar şi aia la antrenament. Jucam coordonator, s-ar zice. într-un moment de curaj, nefiresc pentru mine pe atunci, am luat mingea şi a urmat detenta. Ştiam că îmi lipseşte forţa braţelor. Mingea s-ar fi îndreptat spre poartă aşa cum se îndoaie o lumînare de prea multă căldură. Lamentabil. Dar eram lucid. în detentă am întors capul, aveam la vedere marginea terenului. Acolo era soţia profului, Gîdiuţă Silvia, şi ea tot profă de sport. Eram în detentă, parcă secundele trăgeau după ele alte secunde, ca în fotografiile din cărţile cu fotbal, în care cîte un jucător încremenea în aer pînă la trecerea în nefiinţă a cărţii, a tirajului. Ştiam mai multe faze din astea: una cu Uwe Seeler la campionatul mondial din anglia (’66), alta cu Boninsegna, în semifinala de vis dintre Italia şi RFG, la campionatul din Mexic (’70). Pentru mine erau modele. Mă uitam la profă înţepenit în aer şi cred că îi ceream o soluţie. Ce era de făcut acolo, cu mingea în aer? Başca şi cu torsul care refuza poarta şi o privea pe ea, întrebător. Iar profa, care ajuta la antrenamentele lotului şcolii, a dat insistent din cap, apoi din mîini, privirea ei spunea totul: Aruncă! Dar cum să arunc cînd tocmai hotărîsem că dacă aş fi făcut-o m-aş fi făcut de rîs? Era genul de fază la care aş fi pigulit cu ochii deschişi dimineţi nesfîşite, contemplîndu-mi gloria pitică, de evazionist incurabil. Şi pentru că nu putea reveni pe zgura terenului tot cu mingea în mînă, am pasat-o alături, dar trecîndu-mi mîna pe la spate. Faza era desăvîrşită. Era genul de desfăşurare care se poate învăţa doar privind la televizor sau din tribună. Pentru că asta cred, că un fotbalist mare poate învăţa şi aşa, dacă poate să facă faţă golăniei indispensabile a unui teren de sport. După acel antrenament n-am mai mers la handabl. Profu’ nostru cerea rigoare, iar eu nu eram sigur c-aş fi putut ţine pasul. în fond, nu conta că era handbal sau fotbal. Şi, la urma urmelor, nu conta că era fotbal jucat pe bune sau înregistrat în caiete. Pentru că unui băiat nu i s-ar fi potrivit oracolul, iar soluţia nu putea alta decît caietul de fotbal. Pentru că şi tata avea unul, cu rezultatele Stelei Mizil şi clasamentul întocmit imediat ce se dădeau rezultatrele la Fotbal minut cu minut. Dar caietul meu era cu totul altceva. Făceam mici cronici ale meciurilor Stelei, felicitam exhipa şi îi uram succes pe mai departe. Foloseam carioci de diferite culori. Apoi decupam din ziare. Cronici, fotografii... Cronica mea era altfel, cu colajul ăla pe foaia de matematică a caietului studenţesc. Era revista pe care aş fi condus-o eu, dacă ar fi fost posibil. Un fel de revistă a presei sportive. Putea fi un fanzin. O formă de iubire. Un tribut. Chiar un soi de artă, precum graffiti. Pentru că în revistele-program de meci ale Sportului studenţesc nu găseam satisfacţie, aşa cum nici în revistele cu tipar şters ale Rapidului, pe care i le datoram tatei, mare rapidist. Cele ale Stelei, color şi lucioase, aveau să urmeze cîştigării CCE. Dar eu începusem caietul meu înaintea marii performanţe. Bucuria de după meciurile cu Vejle BK, Honved Budapesta, Kuusysi Lahti, Anderlecht Bruxelles şi CF Barcelona e acolo, în acel caiet pe care nu l-am pierdut. îl ţin ca pe un paşaport cu care le-o pot da peste nas celor care-şi închipuie că performanţa m-a făcut stelist. Nu. Pentru că întîi am fost evazionist. Mare adept al fotbalului total. Al fazelor pentru care merită să te laşi de orice formă de sport. Pentru a face din sport cu totul altceva. Eventual literatură.

Cosmin Manolache este muzeograf la Muzeul Ţăranului Român şi scriitor. A publicat volumul Ce faţă cumplită am şi a participat cu texte la volume colective (Povestiri mici şi mijlocii / Cartea cu euri / Arca lui Noe - de la neolitic la Coca Cola / Anii 80 şi bucureştenii / îngeri zmei şi joimăriţe / Primii mei blugi / Prima mea călătorie în străinătate). Blog personal/ Miziliada.blogspot.com