Hobbitul - o călătorie neaşteptată

Fanii seriei "Stăpânul Inelelor" au aşteptat cu sufletul la gură primul episod din trilogia "Hobbitul". Numărându-mă şi eu printre ei, nu pot să zic decât că Hobbitul place în funcţie de preferinţe: dacă eşti atras mai degrabă de tehnica realizării unui film, de detaliile vizuale şi efectele 3D, atunci nici nu o să simţi când trec cele 3 ore ale "Hobbitului" (presupunând că proiecţia 3D e una de calitate). Dacă pui însă accent pe calitatea scenariului sau pe identificarea afectivă cu diverşii eroi ai filmului, s-ar putea să rămâi mai degrabă dezamăgit.


Văzând filmul de două ori, o dată într-un cinema din Bucureşti şi a doua oară în unul din Suedia, pot spune că detaliile vizuale fac toată diferenţa. în proiecţia de la Bucureşti a existat un singur detaliu 3D memorabil, imaginea a fost ştearsă, iar ochelarii - întunecaţi, afectând destul de mult calitatea filmului. Drept dovadă, cel puţin trei persoane (pe care am apucat să le văd, poate au fost mai multe) au adormit în timpul filmului, iar eu m-am plictisit înfiorător. Am plecat din cinematograful bucureştean convinsă că, dacă filmul ar fi fost redus la o oră şi jumătate, ar fi fost perfect.


Urmărind însă a doua oară filmul într-un cinema suedez, am avut un şoc. Proiecţia de aici, rulată cu 48 de frame-uri pe secundă (comparativ cu cele 24 de cadre pe secundă care se folosesc în mod obişnuit), poate arăta straniu iniţial. Cu toate astea, mişcările la viteză reală ale personajelor te introduc de fapt rapid chiar în miezul evenimentelor. E ca şi cum ai asista la toate întâmplările de la doar un metru distanţă, ceea ce ajută foarte mult la intrarea în atmosferă. O a doua surpriză a fost să constat că filmul e într-adevăr tridimensional! Efectele 3D au fost vizibile aproape continuu, dând filmului o cu totul altă credibilitate, calitatea imaginii a fost HD, iar peisajele pentru care producţia a fost atât de lăudată au devenit brusc magnifice, nu doar simpatice, cum m-ar fi lăsat să cred proiecţia din Bucureşti.


Filmul capătă greutate datorită unor peisaje absolute fabuloase (ceea ce pune  Noua Zeelandă, locul în care s-a filmat "Hobbitul", pe lista locurilor de văzut măcar o dată în viaţă). De la munţi înzăpeziţi, văi pline de cascade, lacuri de munte, până la pajişti fără sfârşit şi păduri pline de vegetaţie, Noua Zeelandă pare să le aibă pe toate, iar "Hobbitul" pare, indirect, o reclamă turistică. Remarcabile sunt şi costumele şi coloana sonoră, dar şi tenta mai relaxată, mai glumeaţă a filmului. M-a mirat chiar că, fiind un film pentru copii (teoretic), nu s-a sesizat nimeni până acum referitor la cele două aluzii despre consumul de droguri - una legată de conţinutul pipei din care Gandalf pufăie mereu pentru relaxare, a doua - de faptul că Vrăjitorul Maro al Pădurii are raţiunea afectată de un consum prea mare de ciuperci.


Cam aici se încheie detaliile tehnice ale filmului. Scenariul, cum spuneam, este destul de uşurel comparativ cu Lord of the rings: înfăţişează călătoria aventuroasă a unui grup de pitici, însoţiţi de hobbitul Bilbo Baggins şi de vrăjitorul Gandalf,  pentru a-şi recuceri vechiul regat. Acesta se află de zeci de ani sub stăpânirea unui dragon, cum altfel, despotic  (şi însetat peste măsură de aur, ceea ce m-a dus imediat cu gândul la ce consider a fi echivalentul său românesc - firma Roşia Montană Gold Corporation, făcându-mă să chicotesc într-un moment în care filmul nu avea nimic amuzant).  E drept că ne reîntâlnim cu personaje din vechea gardă - Galadriel, Saruman, Frodo şi Gollum -, însă scenariştii par că au luat-o mai moale cu "Hobbitul". Asta, în ciuda numeroaselor scene de lupte dintre micii aventurieri însoţiţi de Gandalf şi hoardele de orci, troli şi goblini.


Per total, pentru că pune mare accent pe tehnica vizuală, "Hobbitul" poate varia între un film simpatic şi unul memorabil, în funcţie de dotările cinematografului în care îl vezi. Dar copiii probabil că vor fi încântaţi cu oricare dintre variante, inclusiv cu cea 2D. Vizionare plăcută!