M-am întâlnit cu zâna Lorelei

M-am întâlnit cu zâna Lorelei Nu vă trombonesc, dar am cunoscut cândva un trombonist. Cânta la Filarmonică și se gândea la pensie. Ca suflător putea ieși la vatră repede, că ăștia se consumă mai cu spor. și aștepta nerăbdător momentul când să-și poată așeza instrumentul pe linia de tramvai. S-o termine cu el! După mai mulți ani am cunoscut-o pe Lore. Fusese și ea înghițită de Rin, hotărând să încheie socotelile cu pianul care-i terorizase viața. Acum, departe de carieră, își câștigase liniștea și bucuria de-a cânta. Se-nconjurase de instrumente de percuție culese de prin lume și se-apucase să vrăjească alți marinari cu ele. își adusese aminte de copii și de acei ce cu adevărat aveau nevoie de muzică: gândea spectacole pentru cei mici și învățase meloterapia la Brașov, în cadrul Facultății de Muzică a Universității Transilvania; și la Paris, fiind cursantă a Centrului Internațional de Muzicoterapie. Acum aflase bine cum stătea treaba cu pianul. Citez dintr-un interviu de-al ei: Pianul este cel mai neterapeutic instrument. Este un instrument intelectual, așa că pe mine mă sperie tendința părinților de a începe muzica cu un instrument atât de complex, fără a da voie copiilor, în prealabil, să exploreze sonor. în terapie pianul este instrumentul de terminare a terapiei, numindu-se instrument integrator. O vară am lucrat alături la înregistrarea albumului O mână de boabe, al cvartetului Abuabua, și încă mai aștept s-aud stropii de aur topit, ce-i picurau din păr pe tobe. 
M-am întâlnit oare cu ea?

Foto Cristina Ropotam, Loredana Mitruț, Mirela Loghin