Muzeul din satul cu muzeu

Alei, lele, ca lipanu', pă dealu' lu' Tilormanu' [...]
Două fete de vreo treişpe ani, cu mâinile aninate în şolduri, ca două urcioare însetate de apa cuvenită buzelor crăpate, cu privirile mândre - o neştiinţă fantastică în felul ăsta de a sfredeli cu ocheadele - umbrite nefiresc, prematur, de grosolănia dermatografului, cântă îmbujorate, cu emoţia iscată de cei câţiva invitaţi sosiţi de la capitală. Urmează un dans... Exerciţiu fizic. Probă de sănătate. Volutele descrise de alte câteva fete încurcă rău privirile. Sunt şi eu în sală. Unul dintre invitaţii de onoare. Am plecat din Bucureşti devreme, încovoiat de o ploaie sâcâitoare. Vântul răsfoia primele frunze de toamnă.



Microbuzul a sosit la timp. Şoferul, un tip galant, cu părul fleşcăit de gel. îi dăruiesc ca pe un odor scump, gazeta sportivă, pe care tocmai am gătat-o. între două frâne şi trei claxoane, ajungem la Vânătorii Mici. Aici am fost invitaţi. Rozalia Iorga, despre care aş putea scrie multe, pe ruta Beaux Arts - MŢR - mănăstire, inaugurează Muzeul de Artă şi Tehnică Populară din localitatea ascunsă într-un ungher al judeţului Giurgiu. O oră jumate, cu maşina, cotind la un moment dat către stânga (sau dreapta?), direct de pe şoseaua Bucureşti-Piteşti. Un muzeu exorcizând fosta discotecă. Un muzeu aflat la câţiva metri de clipocitul Neajlovului. Ridicat cu entuziasmul ei şi, deopotrivă, al copiilor din sat. Ei sunt cei care au adus multe dintre obiectele expuse şi cei care se mirau, arătând cu degetele, în faţa cheilor în care erau descifrate acestea:
- ăsta-i de la mine, mă! De la bunică-mea...

Şi, brusc, un blitz de telefon mobil.
Pân pădurea lui Ciolpanu,
cum mai cânt un cuc bălanu'!
Aşa cântă de frumos,
Dă pică frunza pă jos.


Vântul citeşte mai departe. Dezghiocăm şi noi priviri, gesturi, emoţii.  Dănţuitoarele bubuie podeaua. într-o sală de clasă, grijită de termopane. Voci neaşteptate, de adevărate cântăreţe de muzică populară. Vibrând des, dar cu măsură. Ce s-o alege de ele?
Nu avem un patrimoniu de valoare, obiecte foarte vechi, scrie Rozalia în foaia de prezentare a aşezământului, însă ştergarele chiar merită, după mine, să fie văzute. Este multă gingăşie, delicateţe în broderiile acestor ştergare - majoritatea din borangic.
[...] Dacă sătenii se vor regăsi în atmosfera acestui muzeu, chiar dacă doar cei mai în vârstă, consider că efortul meu nu a fost zadarnic. în orice caz, eu şi copiii am avut momente de intensă bucurie şi speranţă în timpul lucrului.



Vântul a terminat de citit ceea ce îşi propusese pe ziua respectivă, iar semnul de carte a îngheţat întâmplările sub primul strat de chiciură.

Vânătorii Mici, judeţul Giurgiu. Un muzeu. Cotind undeva pe drumul dintre Bucureşti şi Piteşti.

foto/ Gabi Stamate, Rozalia Iorga