Nu, domnule. Noi n-avem... (cu arta la mezat)

Mă trezesc pus pe fapte mari. Leg cumva lucrurile și fac fundă între recenta mea carte și un anumit tip de concert, la care tocmai lucrasem în ultima vreme. Artă la pachet. Catering cultural. Sunt propriul manager al gesturilor mele estetice, așa că pun mâna pe telefon și sun. în provincie, la casa de cultură. Pe net, locul de unde-am luat numărul, numele instituției este ortografiat cu majuscule. M-apucă emoțiile, ca întotdeauna. Răspunde repede o doamnă plictisită, sculată parcă din somnul de frumusețe, deși este aproape miezul zilei. Mă prezint. Dânsa nu catadicsește. Intuiesc deja cum se va derula convorbirea noastră, dar sunt decis să înghit întregul rahat. îi explic concis propunerea mea, iar dumneaei începe să complice inutil lucrurile (sincer, chiar pentru asta cred că ocupă scaunul respectiv): Sunteți persoană fizică sau pe cine reprezentați? Aproape că pufnesc în râs, gândindu-mă la mine ca la o persoană fizică, dar mă prezint în felul acela nătâng. și ce vreți dumneavoastră? îi repet ce tocmai îi povestisem, că încerc să-i propun un spectacol cu dublă valență, literar-muzicală. Asta cu valența a încurcat-o pentru câteva clipe. Liniște... în sala mare? îi spun că nu neapărat, că aș prefera un spațiu discret, mai potrivit sugestiei mele. Cum adică, domnule? Spectacolele se dau în săli de spectacole! O lămuresc că un concert se poate da oriunde, în orice fel de loc alternativ. Ca exemplu, pronunț cuvântul foaier. Probabil că ea și-l zice în gând pe fraier, căci are tonul cu care încerci să lămurești proștii: Nu, domnule. Noi n-avem... și închide. N-apuc s-o întreb nici măcar ce n-au ei, deși îmi este foarte clar de-acuma...