Nu&Apa; Neagră în Danemarca: 300 / 2000 / 1956 / 3 / 10 / 19

23 august 2013 - mai potrivită dată pentru niște români nici că se putea! - grupul Nu & Apa Neagră a fost invitat să susțină un concert în Danemarca, în cadrul celei de a patra ediții a Fanø Free Folk Festival, o manifestare a muzicilor de nișă. Mai multe date despre acest festival se pot găsi pe pagina lui de facebook: facebook.com/fanofreefolk
Ca să ajungem până în îndepărtatul sat Sønderho, aflat pe insula Fanø și numărând la începutul acestui an aproape 300 de locuitori, a trebuit să învingem un drum de peste 2000 de kilometri, care ne-a așternut mai întâi, pentru câteva ore bune, într-un parc din Budapesta, ars de soare și de lipsuri. Am descoperit acolo bustul lui Jean-Pierre Pedrazzini, cel care dă numele spațiului respectiv, un jurnalist de la publicația Paris Match, omorât în timpul revoluției ungare din 1956. Calea urmată aproape exclusiv pe drumuri de fier ne-a așternut mai apoi, pentru o seară, capetele zăpăcite de atâta te duc/te-aduc, printre pilote berlineze. De-acolo, autocarul ne-a transportat trupurile până în Hamburg. Doar trupurile. Spiritele ne părăsiseră de-a lungul acestui traseu care părea nesfârșit și zburdau în voie, văzându-și de ale lor. Am revenit pe traverse, pentru o nimica toată de numai 3 ore, coborând în gara orășelului danez Esbjerg, al cincilea ca mărime dintre cele ale regatului nordic. Părea una meșterită cu grijă din piese Lego. Câțiva omuleți amabili, care populau peroanele la acea oră, ne-au indicat direcția corectă către port. De-acolo, în mai puțin de 10 minute, ne-am autoexilat pe ostrovul care urma să găzduiască a patra ediție a Festivalului Fanø Free Folk. Deși comparația este una tâmpită, închipuiți-vă un soi de manifestare ca în Vama Veche, unde ar fi invitați artiști din mai toată Europa. Din Suedia, din Franța, din Regatul Unit. Curățați de toate gunoaiele plaja din stațiunea libertăților noastre, dărâmați toate barăcile care găzduiesc restaurante zis rustice și care n-au nici cea mai simplă logică arhitecturală, după care așterneți în loc nisip fin și căsuțe acoperite cu stuf, apărate în glumă de garduri albe, înălțându-se doar până la genunchi. Respectând cuminți tradiția unei așezări de navigatori ai secolului 19. Vătuiți bine de tot cu nori grași, astfel ca muzicile răspândite fără nici o noimă să lase loc țipetelor înalte de pescăruș. Decupați o parte din cer, ca să se aerisească: duhoarea de usturoi și de carne pârlită, miasma hamsiilor îndoielnic de proaspete, ducă-se odată cu briza, unde or vrea. La dracii din iad. Sigur, fâșiile de nisip pe care tolănesc focile nu trebuie musai sugerate, ne sunt de ajuns și viețuitoarele noastre. Ele nu sunt de vină cu nimic. Numai animalele… în felul acesta puteți să vă închipuiți contextul care ne-a cuprins acolo. Pe lângă miile de kilometri, ora noastră de muzică a presupus și deconturi în euro cu trei zerouri în coadă, ceea ce chiar pare de necrezut. Până la urmă, festivalul respectiv putea să-și vadă liniștit de viața lui și fără noi. Dar, uite, că organizatorii au gândit cu totul altfel. Am cântat în sala care cu două secole în urmă găzduia dansurile localnicilor ai căror pași erau însoțiți doar de arcușul unei viori, așa cum am putut vedea în fotografiile de pe pereți. Am făcut-o aproape sălbatic, într-un joc straniu cu măști, scurgându-ne în sufletele albe, ale ascultătorilor, odată cu valurile de cânepă, ale iilor pe care le-am îmbrăcat peste.