Prieteni deceniu

După șapte ani putem închide cercul gesturilor închinate morților dragi. Un ultim parastas și gata! Așa îngăduie Biserica, într-un utilitarism paradoxal ce ține, mai degrabă, de gestiunea locurilor de veci. Cu un om viu nimic nu ne împiedică să ne vedem chiar și o dată la zece ani, sfidând configurația temporală după care se trăiește în Europa: trecut, prezent și viitor. Afirmând-o astfel pe cea impusă de Orient, având ca model scurgerea vremii în buclă și ajutându-ne să pricepem cum de ajungem să batem cu piciorul, din când în când, aceleași locuri. Fix un deceniu a trecut de când l-am cunoscut. De-atunci, abia dacă l-am revăzut de patru ori. în două dintre cele 3650 de seri (n-am luat la puricat și anii bisecți) m-am învrednicit să-l ascult, ieșind din casă pentru concertele stagiunii camerale Radio. O vreme am călcat pragul tatălui său, un fost clarinetist la Operă. Luam lecții ca elev întârziat, cu păr deja albit pe cap. Spunându-i că voi scrie despre el, Florin mi-a indicat un site (www.musica-viva.ro) care prezintă activitatea desfășurată alături de jumătatea lui, Andreea, pisică aristocrată având culcușul sub capacul unui pian. Cuvinte prețioase pe acolo, trântite la ocazii mari de câteva persoane competente: sensibilitate mișcătoare (despre ea); virtuozitate în slujba actului artistic (despre el). Eu mi-amintesc de ei mai simplu, atât cât i-am putut cunoaște: felul aparte de-a glumi (la el), de-a râde (la ea) și de-a ascunde cu modestie meșteșugul într-adevăr strălucitor și uimitor (tot de pe site, valabil pentru amândoi).

Fotografiile aparțin Andreei Butnaru (pian) și lui Florin Mitrea (violoncel)