Prin pavilioanele Bucureștiului

Nu voi vorbi aici despre spațiile expoziționale ale capitalei și nici de târgurile de carte găzduite în incinta Romexpo, motivul fiind exercițiul pe care vi-l propun: închiderea ochilor... Orașul a dispărut dintr-o dată, lăsând minților noastre - ca amanet al existenței sale - clusterul prin care poate fi recunoscut, acea zgură sonoră adunând scrâșnetele încheieturilor lui și isteria vieții trepidante dusă de cei ce îl locuiesc.


Sirena este ingredientul sonor principal al Bucureștiului. înșurubată până în trompele lui Eustachio la orice oră din zi și din noapte, vorbește - adică urlă - despre un oraș aglomerat și bântuit de boli. Este glasul care ne spune că nu trece un sfert de ceas fără să se întâmple ceva și fără ca autoritățile să se îngrijească de asta. Urbea a fost mereu și nu încetează să fie un șantier deschis.




De multe ori se construiește fără noimă, în contradicție cu legile bunului văz. însă elanul este de lăudat: se face ceva. Fără atitudine n-am fi avut un râu regularizat și metroul atât de util, scurtând distanțele drumurilor zilnice.




Se înalță duhoarea de usturoi de prin cârciumile cu bere acră. Ciorba de burtă și micii au ajuns silabisite de străini. Toți le caută când ne trec pragul, la fel de avizi fiind să ne cunoască femeile cocoțate pe tocuri.




Sătui câteodată de propriile neputințe, ne strângem în fața clădirii guvernului și suflăm în fluiere, doar-doar vom pătrunde prin pavilioanele celor ce ne conduc înfundat.




Cerem atunci, ca greierul din fabulă, umbra de fărâmă pe care simțim că o merităm: Pe cuvânt de lighioană/ Voi plăti cinstit cucoană/ Cu dobânzi, cu tot ce vrei! Deschideți ochii!   

Field recordings Călin Torsan
Foto Tomoaki Minoda