Răzbunarea unui om de știință. Fragment din noua carte Ulcele pe uluci - Călin Torsan. Gaudeamus 2015

Am numai 6 minute să-mi prezint cartea. Apoi fug departe de calculatoare și de mesajele electronice. Cu ce să încep? Cu titlul: Ulcele pe uluci (miniaturi cu smalțul la vedere). După câte țin minte sunt 54 de proze scurte, iscând cumva lumea unde ne învârtim pe-aici, pe-aproape. Ceva de râsu-plânsu. Un volum plin de nebuni și ciudați, dar și de copiii spre care uităm să privim. Politicieni, artiști, afaceriști, elevi și profesori își dau mâna într-o horă a unirii nu foarte circulară. Mulți scriitori cu idei devin personaje, dar nici textele nu se feresc să o facă. Cecil Pantazi este și el prin preajmă. Plec! (Călin Torsan)

Cartea poate fi găsită la Gaudeamus, standul Radio România Gaudeamus, Casa de pariuri literare
Nivelul 7.70, standul 342, ultimul etaj.

Răzbunarea unui om de știință (fragment)
M-am trezit aiurea, de parcă nu dormisem. Ridicându-mă cu greu din pat, am blestemat noua zi de muncă. Aș fi rămas cu mare drag acasă, dar n-aveam de ales. Așa că m-am îndreptat spre baie. Când am apucat tubul cu pastă de dinți, s-a zbătut ca o pasăre. Am   strâns-o imediat de gât, s-o potolesc naibii odată, iar ea a slobozit peste mustăcioara periuței de dinți un vierme de mentă verzui. Cina ei din seara precedentă. Mi-am frecat dinții cu larva până am făcut amândoi spume. M-am spălat la subrațe și m-am parfumat. M-am pișat, comparându-mi viermele cu cel care îmi răcorise gura. Al meu era enorm. M-am îmbrăcat ca întotdeauna, cu cămașă și cravată. N-am mâncat nimic și n-am băut cafea. Am încuiat ușa apartamentului, coborând repejor treptele. Am salutat femeia de serviciu, care plimba mătura. Am ajuns afară, între blocuri. Era o răcoare plăcută. M-am îndreptat către stația de autobuz, cumpărându-mi jurnalul cu măruntul rătăcit prin buzunare.
Autobuzul merge, deplasând simultan ambele mele corpuri, cel fizic și cel astral. Asta este observația unui om de știință. într-adevăr, sunt cercetător la Institutul Chimic. Acolo mă îndrept acum. Privesc prin geamul mașinii și văd o sumedenie de alte mașini: colorate pestriț, jegoase, cu numere de înmatriculare străine, decapotabile, cu ochelari, fără, blonde, mustăcioase, cu țigara în colțul gurii, cu căștile pe urechi, cu tatuaje ridicole, pieptănate ca în revistele pentru adolescenți, cu caroseria zbârcită și sânii lăsați, mirosind a ulei și motorină, cărând lapte sau pâine.
Institutul. înșir saluturi politicoase, mătăniile mele de zi cu zi. De mai mulți ani, cu o fâșie de stofă atârnându-mi de gât și cu un porc prelucrat sub formă de geantă, mă prezint la slujbă ca un butuc pregătit pentru gura sobei. Am ajuns în birou. Ca nou venit, primul lucru ce te împină aici este mirosul. Puținii vizitatori ne întreabă cum de putem trăi într-o asemenea hazna. Ne-am obișnuit. Cu ce nu se obișnuiește omul? Al doilea amănunt izbitor pentru un străin sunt rafturile cu eprubete. Cred că sunt vreo două mii. Cele mai multe goale. în câteva așteaptă suspensii colorate sau cianuri otrăvitoare. Orga cu două mii de tuburi naște muzica orelor noastre de muncă. După un deceniu de Institut, chiar și oamenii mi se par eprubete.
în urmă cu trei ani, activitatea m-a transformat în erou. Totul a pornit într-o seară, după ce îmi adormisem copiii în fața televizorului. Se uitaseră la Tom și Jerry. Era episodul când sorbeau alternativ dintr-o licoare stranie care le micșora dimensiunile. Mi-a intrat atunci cuiul realizării unei poțiuni asemămătoare, capabilă să restrângă substanțele organice indiferent de starea lor de agregare. Visam ca forma fizică și proporțiile să nu fie modificate. Asta vrea să spună, că dacă i s-ar fi administrat unei vaci bălțate câteva picături în nutreț, ea urma să se micșoreze într-un fel ce-i păstra petele în aceleași locuri și coarnele tocite la fel. M-am chinuit mult atunci. Pierdusem nopți, slăbisem ca dracu’, ajunsesem în pragul divorțului. Soția mi-a rămas până la urmă alături, dar numai pentru că în caz de reușită exista speranța aprecierii mele mondiale. Iar asta s-ar fi simțit și în bugetul familiei.
în sfârșit, a sosit și ziua cea mare! 1 aprilie 1976 mă aducea din nou pe lume. Era o duminică ploioasă și rece. știința mă oferise celorlalți. Eforturile fuseseră uitate. De ce ar mai fi interesat cearcănele mele sau perechile de pantaloni găuriți cu acizi? Stomacul distrus cu cafele și hrană rece nu era încă un preț prea mare pentru ceea ce tocmai trăiam. Toate erau ca baloanele de săpun. Conta numai faptul că exista acidul eutrapolideic beta-carbonatat prin dubla nitrare a acetilsulfatului de magneziu impur 2%. Mai mult, că era ingerabil și că reușea să diminueze tot ce întâlnea în cale. Primele ființe micșorate au fost câteva balene, pentru a fi studiate mai ușor în laborator. Apoi a fost acea acțiune umanitară din Africa, când a fost tratată fauna din jurul câtorva sate chinuite de atacul felinelor sângeroase. în scurt timp s-a ajuns și la om. Conceptual, desigur. Cererile mai multor suferinzi de acromegalie nu puteau rămâne fără ecou, mai ales că nenorociții aceia se plângeau de dificultățile întâlnite la tot pasul. Viețile lor erau dezastre sociale. O reducere decentă a dimensiunilor i-ar fi ajutat să poată funcționa optim. De la cazul lor se putea ajunge însă foarte repede la abuzuri. ți-ai fi micșorat dușmanii după bunul plac, fără posibilitatea de a le oferi antidot. Pe ăsta nu-l descoperisem încă. Așa că utilizarea acidului eutrapolideic a fost restricționată printr-o legislație adoptată în regim de urgență. Repercusiunile puteau fi dramatice: cum ar fi arătat, în plin conflict armat, armata americană stropită cu asemenea aghiasmă?