Revoluția română la Mizil

Anul 1989 a fost unul prost. în primăvară Steaua o luase pe coajă cu 4 la 0 de la AC Milan, iar la sfîrșitul lui iulie picam examenul de treapta a doua. Toată vacanța aia am stat cu gîndul la redistribuire. Pînă la urmă am ajuns la o clasă de zootehnie, un fel de penitență. Așa mi-am început clasa a unșpea, cu o interesantă experiență de navetă, tren și rată, chiar din creierii dimineții. Mi se urîse, nu îmi închipuisem că aș putea trăi așa ceva. La treapta întîi intrasem al doilea, iar acum eram îngenuncheat. în plus, în toamna aia Steaua o mai lua pe coajă usturător, chiar în Ghencea, cu 3 la 0, de la Dinamo, care își făcuse o trupă tare. Abia așteptam vacanța de iarnă, care nu mai știu exact în ce zi a venit. Poate chiar pe 22 decembrie, într-o vineri. Eram acasă în jurul prînzului, cu frate-miu și dădusem pe radioul pe Europa Liberă, așa cum știam de la taică-miu. Era așteptată schimbarea și la noi și, cînd am auzit că dictatorul a căzut am început să sar prin casă. Voiam să comunic cuiva vestea asta, dar cui? Părinții erau la serviciu, bunică-miu murise în urmă cu un an, soră-mea, cu doi ani mai mică, era la școală. Iar de frate-miu mă despărțeau 7 ani, mi-era greu să cred că m-ar fi înțeles. și nici telefon nu aveam.



Am tot continuat să sar prin casă de bucurie pînă cînd mi-am dat seama că totuși e prea puțin pentru o bucurie așa de mare. și am ieșit pe stradă. Cum locuiam la doi pași de gară, am observat cîteva grupuri de oameni care se pregăteau să ia primul tren spre București și mi-a trecut prin minte o vagă idee eroică. Să merg și eu cu ei. Asta era. Dar îl lăsam pe frate-miu singur. și-apoi ai mei n-ar fi avut nici o explicație pentru dispariția mea subită. Am renunțat, mă dovedisem un tip rațional, dar am intuit că oamenii se putea să se fi adunat prin oraș, pe undeva. Oamenii. Care oameni, nu știu. Am ajuns la primărie, pe șoseaua națională și, într-adevăr, chiar erau strînși unii. în plus, aveau idei și informații. Cică un grup de securiști sau teroriști ar fi fost semnalat pe gîrlă. Chestia asta era dezbătută pe trotuarul nu foarte aglomerat și treptat au început să apară detalii care mai de care mai fanteziste. Era clar, Mizilul era și el un oraș al Revoluției. Mi se făcuse un pic frică și-am apucat-o spre casă. La televizor începuse nebunia. Indivizi mai mult sau mai puțin cunoscuți îmbrăcați în pulovere, ca în vacanță, se succedau la televizor. Bun, la București se întîmpla ceva, dar așteptam vești de la stația de radioficare a Mizilului - nimic, însă. Era clar, la noi nu fusese nici o Revoluție. Sau aproape nimic. și totul a trecut.


După 20 de ani, la Mizil a ajuns producătorul și regizorul filmului Visul lui Adalbert pentru a discuta cu primarul ce și cum și cînd, în fine, și multe alte detalii legate de filmarea cîtorva scene pentru care aveau nevoie de un decor provincial, pe cît se poate neschimbat. Primarul voia să știe cu tot dinadinsul de ce, Mizilul? Deși răspunsurile pe care le primea erau foarte pragmatice, pentru că acțiunea filmului se petrecea în comunism, primarul voia să le spună acestor tineri cum fusese în comunism. și mai ales la Revoluție. La Revoluția de la Mizil:
- Uitați, le-a întins un ziar local, aici am scris totul. și aici a fost Revoluție. Luați și citiți.
- Acum? știți, ne grăbim... Dacă vreți, luăm ziarul și citim acasă.
- Nu, citiți acuma, ca să știți cum a fost aici, la Mizil...
- Acuma?
- Da.
Producătorul și regizorul au întors paginile acelea de cîteva ori, au părut curioși apoi i-au înapoiat ziarul.
- Da, se pare că a fost.
- Păi, da, a fost! Să vă povestesc.
și întîlnirea s-a prelungit. Ideea era că se întîmplaseră foarte multe și la noi. Ce și cum, nu știu să vă spun.


Imagini din "Vom muri si vom fi liberi" de Irina Nicolau, Editura Meridiane, 1990