Revoluția ștampilelor
Stelian Maria (foto mijloc) a fost nevoit să plece cu azil politic în Suedia acum 25 de ani, fiind o țintă permanentă pentru comuniști după ce a participat la evenimentele din decembrie 1989. Fotografia, pastrată cu sfințenie în casa revoluționarului, datează din acele zile, în fiecare an, iîn preajma Crăciunului, Stelian rememorează momentele tragice petrecute atunci în stradă.
Pe 16 noiembrie mă înghesuiam în alții ca un pinguin, ca să mă încălzesc, în fața ambasadei României din Copenhaga. Era frig, înnorat și stăteam toți de peste trei ore la coadă, ca să votăm pentru prezidențiale. Habar n-aveam atunci că, împreună cu românii din țară, pregăteam o nouă Revoluție exact după 25 de ani de la evenimentele din ’89. O Revoluție făcută nu cu mitraliera în mână, ci cu ștampila.
Mulți, chiar dacă au părăsit țara, nu au uitat de unde au plecat. în unii din cei care au emigrat a rămas un soi de încăpățânare - de a nu își pierde fibra românească. Nu e ușor să faci asta după ce trăiești ani de zile în altă țară în care, uneori, adoptarea limbii și a obiceiurilor locale sunt singurul mod de a supraviețui (financiar, social etc). Totuși, cei care își aduc aminte în fiecare an de întâmplările din ‘89, deși poate trăiesc de o viață peste hotare, merită un respect aparte. Unii o fac poate mai discret, precum preotul nostru de la biserica din Solvesborg, Suedia, care îi pomenește la slujba din fiecare duminică pe cei care au murit la Revoluție. Alții sunt vocali, precum diaspora din Paris și Chișinău care, zilele acestea, i-a comemorat pe eroii de la 1989 în stradă, cu flori și lumânări.
De ce toate astea? De ce ne amintim în fiecare an? și de ce am ieșit atât de mulți la vot, în țară și în afara ei, luna trecută? Pentru că nu vrem să ne întoarcem la ce a fost și pentru că știm că merităm mai mult. ”Vrem o țară ca afară”, cum se scanda la unele proteste. Nu în sensul consumerist, ci al respectării drepturilor de bază, al existenței unei justiții independente, unui sistem de educație de care să nu-ți fie rușine, unor autostrăzi ceva mai lungi de 22 de km, unor spitale în care nu vii cu aspirina de acasă.
Mulți din cei care au plecat din țară nu au uitat de lucrurile astea. Vor să vină acasă la un moment dat, vor să aibă la ce să se întoarcă. Nu au uitat de România, fiindcă au o sămânță neliniștită, de schimbare, în ei. A fost în ei și atunci când au stat ore în șir la coadă să voteze, așa cum a fost în familiile și prietenii lor de acasă, care au luptat cu aceeași armă: buletinul de vot. Ca și în ‘89, luna trecută am avut parte de o nouă Revoluție, de data asta nonviolentă. S-a scurs tuș din ștampile, nu sânge, însă rezultatul a fost același: am cusut o ruptură, am eliminat o graniță. și cel mai important, am făcut asta împreună, la o scară imensă. O premieră în ultimii 25 de ani, dar mai mult de atât: o minune. Vine Crăciunul, nimic nu e întâmplător.
0 comentarii