Şcoala albastră şi visul multicolor. (Ghana. Episodul IX)

Şcoala albastră e un nume tare drag când vine vorba de Ghana, pentru că renovarea a două şcoli din Okadjakrom a fost ceva concret lăsat în urmă. înainte de a ne apuca de renovat, clădirile arătau ca după război: pereţi murdari şi crăpaţi, mizerie pe jos, mobilier scorojit, miros de urină şi şoareci pitiţi printre caiete vechi. Am lucrat câteva zile văruind clădirile, vopsind mobilierul, măturând, spălând şi în final pictând pe pereţi tot felul de imagini simpatice, care să-i întâmpine pe copii odată cu începerea şcolii. Pentru noi, voluntarii, renovarea a fost o răbufnire. Eram în ultimele zile ale lunii petrecute în Gana şi până atunci avuseserăm suficient timp să vedem în Okadjakrom lucruri pe care nu ni le imaginam: copii de grădiniţă lucrând la câmp cu macete mai mari decât ei; copii cu cangrenă la picioare, tăieturi infectate şi ouă de muscă depuse în răni mai vechi; copii prinzând un şobolan pe câmp şi făcând un foc pentru a-l frige; un copil perfect sănătos şi vesel, despre care am aflat că a murit câteva zile mai târziu, probabil otrăvit, deşi nimeni nu ştia oficial ce s-a întâmplat. Lucruri care te lăsau mut şi peste care nu ştiai cum să treci. O răbufnire, fiindcă renovarea şcolilor ăstora a fost ca şi cum noi înşişi încercam să ne tragem un strat nou de vopsea curată peste mizeriile văzute. Am lucrat cu îndârjire şi am vrut să iasă perfect, în speranţa că şi copiii, dar şi profesorii vor înţelege că merită tot ce-i mai bun. Le-am pictat ce-am ştiut noi mai drăgălaş: păsări colorate, inimioare, un soare zâmbitor, fluturi, baloane şi steluţe. Unii le-au lăsat scris versuri din Shakespeare, fiecare a dăruit cum s-a priceput. Am încercat să le arătăm că pentru ei nu există doar munca la câmp, ci că merită mult mai mult: afecţiune, să fie luaţi în braţe, să li se explice cu răbdare, să înveţe, să ţintească mai sus. Eu, cel puţin, la asta m-am gândit atunci când le-am scris pe perete versurile mele preferate (aparţin cântăreţei de jazz Melody Gardot). Nu m-am concentrat pe cât de penibil pot arăta astfel de cuvinte idealiste în mijlocul unui sat prăfuit unde copiii nici nu au cu ce se încălţa. Ci pe faptul că, dacă stelele sunt egale atunci când oamenii de oriunde de pe Glob se uită în sus, atunci trebuie să fie la fel şi pentru copiii ăştia. Aşa vreau să cred. Asta e. :)

„If the stars were mine
I'd give them all to you
I'd pluck them down right from the sky
And leave it only blue I would never let the sun forget
To shine upon your face
So when others would have rain clouds
You'd have only sunny days If the stars were mine
I'd tell you what I'd doI'd put the stars right in a jar
And give 'em all to you”