Still Alice: Alzheimer nu poate șterge tot

Ce mai rămâne din identitatea unei om atunci când acesta uită absolut tot ce îl definea înainte? Este blestemul cu care toți pacienții care suferă de Alzheimer și familiile lor trebuie să se confrunte. Este și povestea din "Still Alice".

Pentru Alice, pe măsură ce boala avansează, trecutul nu mai există, orientarea devine de neînțeles, nu mai există stabilitate și nici figuri cunoscute. Există doar o necunoscută continuă care aduce nesiguranță și teamă: ”Unde sunt?”, ”Cine ești tu?”, ”Ce caut aici și ce trebuie să fac?”.

E dureros să vezi cum omul drag din fața ta, pe care îl știai de o viață într-un anumit fel, se dizolvă pe zi ce trece. E ca și cum ai încerca să citești un jurnal căruia îi întorci filele cu repeziciune și care are la început pagini pline de rânduri. Cuvintele se răresc însă din ce în ce mai mult, până ajungi să întorci doar file goale. Jurnalul e viața unui pacient cu Alzheimer.

Moore joacă memorabil toate aceste trăiri (a câștigat și un binemeritat Oscar pentru acest rol). Trece progresiv de la forța femeii sigure pe sine, inteligente și energice la frustrare, rușine, panică și apoi apatie, pe măsură ce boala avansează. Nici măcar tentativa de sinucidere nu îi reușește, pentru că uită pașii pe care ar trebui să-i urmeze ca să poată înghiți un tub de pastile.

De ce totuși titlul ”Still Alice”? Pentru că Alice e o luptătoare admirabilă, o personalitate puternică și solară, pentru care cuvântul ”Still” (”încă”) reprezintă totul. ”încă” se luptă să își păstreze identitatea, ”încă” face eforturi să nu uite, ”încă” e aici.”

în final însă, din vechea Alice rămâne o femeie palidă, confuză și apatică, care are nevoie de asistență permanentă. în Alice poate că nu a mai rămas urmă de neuron neafectat, însă are încă trăirile. La final, fata ei cea mai mică, ”fiica rătăcitoare”, se întoarce acasă ca să aibă grijă de Alice, după ce mulți ani a refuzat să se apropie de familie. Pentru prima oară, fata îi face mamei o declarație de dragoste interpretându-i un pasaj din ”îngeri în America” (Tony Kushner). îi spune prin acele rânduri ce n-a putut să-i spună în toți acei ani. Iar Alice, deși creierul abia îi mai permite să pronunțe un cuvânt-două, înțelege cu inima: ”-Despre ce e vorba în ce ți-am citit, mamă?”, ”-Despre... dra... dragoste”. Iar prin dragoste, o definiție pe care creierul ei a uitat-o de mult, dar pe care totuși o simte, Alice e vie. Dragostea e ultima ei armă împotriva uitării, e ”încă”-ul ei. Alzheimer poate lua multe, dar nu poate șterge chiar tot.

Pentru bunica mea